În anul 1976, statul român a pus în mișcare unul dintre cele mai vaste programe de conservare și regenerare a fondului forestier, cu obiective pe termen lung stabilite până în anul 2010. Această inițiativă a venit ca o reacție la perioadele de exploatare intensă care afectaseră resursele naturale ale țării. Legea prevedea o implicare civică fără precedent, solicitând ca fiecare cetățean cu vârsta cuprinsă între 7 și 60 de ani să planteze, în medie, cel puțin un puiet de copac în fiecare an.
Programul național, adoptat prin Legea nr. 2 din 15 aprilie 1976, urmărea refacerea a aproximativ 700.000 de hectare de păduri slab productive și împădurirea terenurilor degradate. Autoritățile doreau să mențină suprafața forestieră la nivelul actual, dar cu o structură îmbunătățită. Un obiectiv central era extinderea speciilor de rășinoase, precum bradul, molidul, duglasul sau pinul, de la o cotă de 28% la 40% din totalul suprafețelor împădurite, pentru a asigura necesarul economiei naționale.
Pentru a atinge aceste ținte, s-a planificat producția anuală a unor 250 de milioane de puieți. În perioada 1976-1980, lucrările de împădurire trebuiau să acopere 325.000 de hectare, iar în următoarele cincinale, volumul de terenuri procesate urma să fie de câte 220.000 de hectare. Mobilizarea populației era organizată în fiecare primăvară, în cadrul așa-numitei „Lunii pădurii”, implicând atât tinerii și elevii, cât și alte categorii de cetățeni în procesul de plantare și îngrijire a arborilor.
Pe lângă plantări, programul prevedea activități în pepiniere, curățarea pădurilor și protejarea acestora împotriva dăunătorilor. În cadrul școlilor generale, se urmau să fie organizate cercuri de „Prieteni ai pădurii”, unde specialiștii silvici aveau rolul de a educa elevii cu privire la importanța conservării mediului. Această strategie educațională și operațională era concepută pentru a asigura o participare largă a societății la gestionarea resurselor forestiere pe parcursul multor decenii.
În contextul actual, datele Inventarului Forestier Național pentru perioada 2020-2025 arată că suprafața totală a pădurilor din România este de 7.169.252 ha. Deși suprafața este cu aproape un milion de hectare mai mare decât cea din 1975, ponderea rășinoaselor de 25,3% rămâne sub ținta de 40% stabilită prin programul din 1976. Volumul anual de exploatări actuale, estimat la aproape 30 de milioane de metri cubi, se apropie de nivelul de 28 de milioane de metri cubi prevăzut pentru anul 2010.
Istoria exploatării forestiere în România este marcată de perioade de defrișări masive, începând cu secolul al XVIII-lea și continuând cu exploatări intense în perioada interbelică și după Al Doilea Război Mondial. În anii 1950, societatea mixtă Sovromlemn a controlat o parte semnificativă din producția de lemn, destinând o mare parte a acesteia către Uniunea Sovietică, ceea ce a dus la epuizarea unor păduri antice și la un deficit sever de lemne de foc pentru populația locală.