Comunicarea dintre părinți și instituțiile de învățământ suferă o transformare radicală odată cu trecerea elevilor în liceu. În această etapă, grupurile de discuții de pe WhatsApp devin inactive, ședințele cu părinții se reduc semnificativ, iar profesorii mențin un contact mult mai limitat cu familiile. Această situație creează un decalaj între viața școlară a adolescenților și implicarea părinților, care par să funcționeze în lumi paralele față de mediul educațional.
În perioada gimnazială, părinții foloseau platformele digitale pentru a se organiza și a se mobiliza în cazul unor probleme comune. În prezent, în grupurile de WhatsApp destinate părinților sau celor care includ dirigintele, volumul de mesaje este extrem de scăzut, limitându-se adesea la urări de sărbători. Chiar dacă există canale teoretice pentru discuții despre disciplină, conflicte, bullying sau lipsa predării materiilor, acestea rămân dominate de o liniște care împiedică abordarea problemelor reale.
Lipsa de comunicare este accentuată și de absența unor platforme digitale eficiente pentru dialogul constant între familie și școală. Site-urile instituțiilor oferă doar date generale, iar secțiunile de observații din cataloagele online sunt de cele mai multe ori goale, fără nicio mențiune din partea dirigintei. Această lipsă de informații este completată de o reticență a părinților de a interacționa între ei, deși școala îi poate reproșa ulterior lipsa de implicare.
Ședințele de informare, care au loc o singură dată pe an, reflectă această distanță prin caracterul lor strict administrativ. Spre deosebire de întâlnirile din anii primari, unde se discutau relațiile dintre copii și dificultățile de învățare, la liceu discuțiile se limitează la examene, absențe, reguli sau burse. Chiar dacă dirigintii pot menționa starea de dezorientare a elevilor, părinții tind să nu ridice probleme legate de neajunsurile sistemului de învățământ.
Fenomenul de retragere a părinților este parțial justificat de dorința de a respecta autonomia adolescentului, care solicită discreție. Totuși, această abordare poate duce la confuzia dintre respectarea vieții private și un interes real față de parcursul educațional. În loc să existe o solidaritate pentru rezolvarea problemelor din clasă, se observă o tendință de a ascunde dificultățile sub pretextul faptului că elevul trebuie să se descurce singur.
Sistemul de monitorizare a elevilor în România se bazează în principal pe catalogul electronic și pe platformele gestionate de unitățile de învățământ. Aceste instrumente digitale sunt menite să faciliteze comunicarea, însă eficiența lor depinde de modul în care profesorii și părinții utilizează secțiunile de observații și comunicare directă. Fără un dialog activ, tehnologia rămâne doar un instrument de afișare a notelor, fără a oferi soluții pentru mediul social din clasă.