Participarea la manifestații de stradă în România variază semnificativ de la câteva zeci la câteva mii de persoane, în funcție de cauza abordată. Recent, o manifestație a oierilor din 15 septembrie a reunit aproximativ 4.000 de participanți, în timp ce protestul din 20 septembrie împotriva violenței și extremismismului a atras doar circa 60 de persoane. Alte grupări, precum susținătorii lui Călin Georgescu, au adunat 100 de oameni în fața DIICOT pe 21 septembrie și 300 în fața Tribunalului București a doua zi.
Lectorul Alex Dincovici, de la SNSPA și Universitatea din București, explică faptul că nemulțumirea este doar o condiție necesară, dar nu suficientă pentru protest. Analiza unor studii pe parcursul a șase decenii arată că veniturile mici, șomajul sau neîncrederea în guvern nu prezic eficient participarea la mișcări sociale. Factorii care mobilizează cu adevărat oamenii sunt interesul pentru politică, apartenența la anumite organizații și existența unor relații cu persoane deja implicate în cauză.
Procesul de mobilizare funcționează ca o pâlnie, unde numărul participanților scade pe măsură ce se treceră de la simplii simpatizanți la cei care ajung efectiv în stradă. Alex Dincovici subliniază că o simplă invitație de la o persoană cunoscută poate face diferența între susținerea unei idei și prezența fizică la manifestație. Oamenii nu acționează de obicei prin calcule economice raționale, ci ca membri ai unui grup care așteaptă prezența celorlalți, având nevoie de o rețea pentru a depăși barierele individuale.
Capacitatea de organizare depinde direct de infrastructura pe care o dețin diverse categorii profesionale. Grupurile care au sindicate sau federații, precum profesorii, pot exercita presiune reală asupra autorităților prin structuri existente în fiecare școală. În schimb, minerii sau transportatorii au reușit în trecut să obțină drepturi prin blocarea fluxurilor de energie sau a drumurilor. Angajații din domenii precum call-center-urile sau platformele digitale sunt însă dispersați și nu posedă nicio pârghie infrastructurală pentru a organiza acțiuni comune.
Rețelele sociale precum Facebook sau WhatsApp au accelerat viteza de strângere a oamenilor, dar pot diminua durata mișcărilor. Deși platformele digitale permit adunarea rapidă a multor persoane fără organizare prealabilă, acest lucru lasă mișcărilor o capacitate redusă de negociere și rezistență în timp. În România, protestul rămâne un fenomen episodic, declanșat de șocuri, și nu o practică civică obișnuită. Participarea este mai frecventă în rândul tinerilor și al celor educați din mediul urban, în timp ce în mediul rural mobilizarea trece prin identitatea profesională.
În contextul societății românești, lipsa participării la proteste nu indică neapărat o stare de mulțumire, ci poate reflecta o resemnare profundă. În loc să folosească „vocea” prin manifestații, mulți cetățeni aleg emigrarea sau schimbarea preferințelor prin vot ca formă de exprimare a nemulțumirii. Această tendință de a prefera plecarea în locul confruntării este o caracteristică observată în cadrul societății civile post-comuniste, care rămâne mult mai slab dezvoltată comparativ cu alte regiuni.