Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte, cunoscută popular sub numele de custodie exclusivă, poate fi dispusă de instanță doar în situații excepționale. Această măsură juridică permite unui singur părinte să ia decizii esențiale privind viața, educația și sănătatea copilului minor. Conform reglementărilor, regula generală după divorț sau separare rămâne exercitarea autorității în comun, astfel încât decizia de a trece la regimul exclusiv necesită dovezi clare despre interesul superior al copilului.
Legea nr. 272/2004 stabilește că autoritatea părintească implică drepturile și obligațiile față de minor, precum deciziile privind tratamentele medicale complexe sau reședința. În cazul autorității comune, deciziile importante se iau cu acordul ambilor părinți, însă art. 398 Cod civil permite instanței să revină acestui drept unui singur părinte. Aceasta nu este o simplă solicitare, ci necesită demonstrarea faptului că colaborarea dintre părinți nu mai este potrivită pentru situația concretă a copilului.
Există motive întemeiate care pot justifica această decizie, precum alcoolismul, dependența de droguri, boala psihică sau violența săvârșită împotriva copilului sau a celălalt părinte. De asemenea, instanța poate analiza încălcarea gravă a autorității părintești, instrăinarea părintească sau imposibilitatea obiectivă a părinților de a colabora. Avocat Claudia Chiriță precizează că nu există un comportament care să ducă automat la acest rezultat, deoarece fiecare caz trebuie analizat individual prin raportare la riscurile identificate.
Pentru a obține acest statut, părintele trebuie să prezinte probe concrete, precum corespondența dintre părți, înscrisuri medicale sau documente de la școală și grădiniță. Pot fi folosite și probe testimoniale, anchete psihosociale sau hotărâri judecătorești anterioare pentru a demonstra blocajele decizionale. Este esențial ca probele să aibă o legătură directă cu motivele invocate, demonstrând de exemplu refuzurile repetate de a lua decizii sau imposibilitatea de comunicare în momente critice.
Regulile se aplică identic atât mamei, cât și tatălui, fără ca sexul acestora să determine prioritatea acordării autorității. Faptul că un părinte locuiește în străinătate sau că este cel care se ocupă principal de creșterea minorului nu garantează automat custodia exclusivă. De asemenea, faptul că un părinte nu plătește pensia de întreținere este o problemă juridică distinctă și nu conduce, prin sine, la pierderea autorității părintești, deoarece obligația de întreținere și autoritatea sunt teme separate.
Chiar dacă un părinte nu mai exercită autoritatea părintească, acesta păstrează dreptul de a menține relații personale cu copilul și de a veghea asupra modului de creștere. Legea îi garantează dreptul de a solicita informații de la unitățile școlare sau sanitare. Această protea a drepturilor ambelor părți asigură faptul că, în ciuda deciziilor privind administrarea vieții minorului, legătura cu celălalt părinte poate fi menținut în limitele legale stabilite.