În România anului 1989, situația economică era marcată de un paradox între cifrele oficiale și realitatea cotidiană a cetățenilor. Salariul mediu net era de aproximativ 3.063 de lei, în timp ce salariul mediu brut era de 3.538 de lei. Deși pe hârtie aceste sume păreau suficiente pentru a acoperi nevoile de bază, accesul la bunuri era extrem de dificil din cauza penuriei de marfă. Salariul minim era stabilit la 2.000 de lei încă din anul 1988.
Prețurile produselor de bază erau administrate de stat și păreau extrem de accesibile la prima vedere. O pâine costa aproximativ 4 lei, laptele era în jur de 3,5 lei pe litru, iar zahărul era de 12 lei pe kilogram. Un ou era vândut cu 1,5 lei, ceea ce însemna că un salariu mediu ar fi putut cumpăra teoretic circa 2.000 de ouă. Uleiul costa 17 lei pe litru, echivalând cu aproximativ 180 de litri pentru un venit mediu.
Problema principală nu era prețul, ci disponibilitatea produselor pe rafturile magazinelor. Carnea costa între 35 și 38 de lei pe kilogram, ceea ce ar fi permis achiziționarea a aproximativ 80 de kilograme cu un salariu mediu. Totuși, carnea era greu de găsit, fiind necesare liste, ore întregi de așteptare în cozi sau trezirea la ora 3 dimineața pentru a nu pierde rândul. Multe produse erau raționalizate prin sisteme de cartelă.
Consumul era limitat prin norme stricte, precum cele de 300 de grame de pâine pe zi sau 10 ouă pe lună. Chiar dacă statistic puterea de cumpărare creștea, deoarece inflația era de doar 1,1%, calitatea vieții era afectată de restricțiile de energie și apă. Un televizor color costa aproximativ 10.000 de lei, adică echivalentul a trei salarii medii nete, însă oferta de posturi TV era extrem de limitată. O mașină Dacia 1300 putea costa între 70.000 și 85.000 de lei.
Analizele economice indică faptul că, în 1989, salariul mediu nominal a crescut cu aproximativ 4%, iar cel real cu circa 3,1%. Totuși, aceste indicatori furnizați de FMI nu reflectau costul real al procurării bunurilor. Acest cost includea timpul pierdut la cozi, deplasările între magazine și efortul depus pentru a găsi marfă. Existau astfel două valori distincte: prețul oficial afișat și costul real al accesului la un produs.
În perioada de economie planificată, prețurile puteau rămâne stabile chiar dacă produsele dispăreau complet de pe piață. Această lipsă de echilibru între cerere și ofertă a creat o situație în care banii nu puteau fi utilizați eficient. Deși indicatorii de inflație erau foarte mici, comparativ cu perioada de după 1990, populația se confrunta cu o penurie cronică de alimente și resurse de bază.