De la șase decenii, Decretul 770 a marcat o perioadă de intervenție brutală a statului în viața intimă a românilor, transformând nașterea copiilor într-o obligație politică. Adoptată de regimul Ceaușescu, această măsură a generat o explozie demografică, dar și un număr alarmant de avorturi clandestine. Femeile care au încercat să evite sarcini nedorite au plătit un preț extrem de mare, unele pierzându-și viața, altele rămânând cu deficiențe de sănătate permanente.
Decizia a fost luată în urma unei ședințe a Comitetului Executiv de la Neptun, în august 1966, pentru a combate scăderea natalității. Conducerea partidului a considerat că legalizarea avortului din 1957 a încurajat „libertinajul” tinerilor, în timp ce în 1965 numărul avorturilor ajunsese la 1.115.000. Nicolae Ceaușescu a susținut dur că această libertate promovează prostituția și a cerut măsuri drastice pentru a impune moralitatea comunistă, subordonând comportamentul sexual obiectivelor politice ale regimului.
Decretul nr. 770, semnat de Chivu Stoica la 1 octombrie 1966, interzicea întreruperea sarcinii, oferind doar câteva excepții stricte. Acestea includeau pericole pentru viața mamei, boli ereditare grave, invalidități severe ale femeii, vârsta de peste 45 de ani, averea de patru copii sau sarcini rezultate din viol sau incest. Orice altă formă de avort era considerată infracțiune, iar controlul era asigurat prin comisii medicale și informarea procurorilor de către autorități.
Supravegherea a fost extinsă prin implicarea medicilor, miliției, procuraturii și administrațiilor de la locul de muncă. Femeile erau monitorizate prin controale ginecologice organizate în fabrici, ceea ce a creat o atmosferă de teamă constantă. Medicul Sorin Puia, care a lucrat la Maternitatea Giulești, a relatat cum pacientele ajungeau adesea în stări critice după metode de avort improvizate, fiind nevoite să utilizeze obiecte de uz casnic sau substanțe chimice pentru a provoca pierderea sarcinii.
Consecințele medicale au fost devastatoare, ducând la infecții toxico-septice, insuficiențe renale și necesitatea unor intervenții mutilante, precum histerectomiile. Estimările indică faptul că aproximativ 10.000 de femei au murit din cauza avorturilor ilegale, însă unele opinii medicale sugerează că cifra reală ar putea fi de până la 30.000 de decese. Această politică a transformat o urgență medicală într-o problemă de supraveghere, unde frica de anchetă întârzia tratamentul salvator.
Controlul demografic prin legislație a fost o metodă prin care regimurile totalitare au încercat să modeleze structura socială a unei țări. În România, acest proces a fost susținut de o propagandă intensă, care promova familia numeroasă ca pe un model de sacrificiu și datorie față de societatea socialistă. Prin sloganuri precum „Copiii noștri – copiii patriei noastre”, statul a încercat să legitimeze intervenția în sfera privată a cetățenilor.