Povestea lui Alexandru, un copil cu o inteligență remarcabilă și o mare nevoie de afecțiune, a fost marcată de un diagnostic de tulburare din spectrul autist primit la vârsta de doi ani și opt luni. Această descoperire medicală a obligat familia să înfrunte o realitate dificilă, în care dorința băiatului de a interacționa cu ceilalți a devenit adesea un motiv de respingere socială. Mama sa a trebuit să preia singură responsabilitatea de a naviga printr-un sistem care nu oferă sprijin adecvat.
După un an de intervenții și terapii intense, Alexandru a reușit să înceapă să vorbească, un moment considerat o victorie majoră pentru mama sa. Totuși, parcursul său a fost marcat de numeroase obstacole, începând cu perioada grădiniței, când mama a întâlnit refuzuri din partea instituțiilor de educație. Deși dreptul la educație este garantat, Alexandru a fost adesea considerat prea agitat pentru adaptarea în mediul școlar, ceea ce a dus la situații de excludere și la dificultatea de a găsi locuri care să îl primească.
Mediul școlar a adus provocări suplimentare, deoarece zgomotul și regulile rigide ale unei clase pline deveneau adesea copleșitoare pentru copil. Alexandru a manifestat comportamente precum ascunderea sub bancă sau ieșirea din clasă, încercând să gestioneze un mediu pe care nu îl putea controla singur. Mama sa a căutat soluții precum un afterschool sau un însoțitor școlar, dar a întâlnit totuși refuzuri, fiind martora unor momente dureroase în care copilul a fost lăsat în urmă de ceilalți copii.
Un punct de cotitură în dezvoltarea sa a fost sprijinul oferit de Andreea, însoțitoarea școlară, care l-a ajutat să învețe să își exprime nevoile în loc să fugă din clasă. Alexandru a reușit să comunice simplu, cerând pauze de liniște, ceea ce a reprezentat un pas uriaș către autonomie. Această experiență a demonstrat că incluziunea reală nu înseamnă dependență de ajutor, ci oferirea instrumentelor necesare pentru ca un copil să poată gestiona singur momentele de copleșire.
În ciuda progreselor, costurile pentru gestionarea nevoilor sale sunt extrem de ridicate, ajungând la sume considerabile în contextul actual. Pentru anul 2026, costurile lunare estimate pentru terapii și afterschool sunt de aproximativ 5.700 de lei, la care se adaugă încă 5.000–6.000 de lei pentru un însoțitor școlar. Astfel, familia trebuie să asigure peste 10.000 de lei pe lună doar pentru nevoile esențiale, într-un context în care mama trebuie să jongleze între rolul de îngrijitor și cel de finanțator.
În România, procesul de obținere a certificatului de handicap și accesul la serviciile de sprijin implică adesea proceduri administrative complexe și evaluări psihiatrice repetate. Aceste formalități pot întrerupe continuitatea terapiilor, ceea ce este critic pentru dezvoltarea unui copil. Deși există un cadru legal pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, distanța dintre legislația scrisă și asistența concretă oferită familiilor rămâne o provocare majoră pentru sistemul social și educațional.