În România, funcționarea instituțiilor este adesea condiționată de existența unor relații personale sau a unor recomandări, în loc de respectarea procedurilor legale. Încrederea cetățenilor are o rază de acțiune foarte limitată, concentrându-se exclusiv în jurul familiei, prietenilor sau a unor contacte directe. Dincolo de acest cerc restrâns, apare o precauție generală, deoarece oamenii nu se bazează pe drepturile garantate de lege, ci pe capacitatea de a obține ajutor prin intermediari sau contacte speciale.
Această situație generează o neîncredere structurală, în care regulile nu sunt percepute ca fiind aplicabile tuturor în mod egal. Deși societatea este capabilă de o inventivitate uimitoare în a găsi scurtături și soluții individuale, această capacitate de adaptare alimentează slăbiciunea sistemului. Oamenii reușesc să se descurce pe cont propriu, ceea ce reduce presiunea necesară pentru o reformă reală a statului, permițând instituțiilor să rămână neschimbate și ineficiente.
Cercetarea „România între lumi. Valorile angajaților români” evidențiază o ruptură profundă între autoevaluarea cetățenilor și percepția asupra celorlalți. În timp ce românii se consideră onest, competenți și responsabili, evaluarea celorlalți este mult mai aspră. Când vorbim despre „români” în general, valorile precum integritatea și dreptatea sunt înlocuite în ierarhie de căutarea câștigului financiar, a confortului și a promovării prin relații, reflectând o lipsă de încredere colectivă.
Problema centrală este că relația personală nu completează instituția, ci îi ia locul în mod direct. În loc să se bazeze pe un concurs transparent sau pe un sistem medical eficient, cetățenii caută un medic recomandat sau un om care „știe acolo”. Această logică individuală, deși rațională pentru a rezolva o problemă urgentă, produce un paradox social: relațiile salvează fiecare persoană în parte, dar scutesc sistemul de obligația de a funcționa pentru întreaga populație.
Transformarea profundă a statului este blocată de natura organizațiilor politice, care controlează accesul la putere. Partidele tind să transfere în administrație propriile reflexe, astfel încât funcțiile publice să fie ocupate prin înțelegeri, nu prin competiție reală. Instituțiile ajung să semene cu partidele care le conduc, deoarece acestea aleg oamenii și stabilesc regulile. Fără o reformă a modului în care partidele funcționează intern, instituțiile vor rămâne doar insule de competență într-un continent de ineficiență.
Înțelegerea acestui mecanism necesită analizarea modului în care puterea este utilizată după alegeri. În România, victoriile electorale sunt adesea interpretate ca un drept de proprietate asupra statului, permițând partidelor să controleze funcțiile și să schimbe regulile în avantajul propriilor interese. Reforma reală poate începe doar atunci când partidele acceptă limitele puterii lor și permit ca meritocrația să prevaleze în fața apartenenței politice, transformând astfel instituțiile în entități care funcționează predictibil pentru toți cetățenii.