Societatea românească pare să traverseze o perioadă de dispută între modelele de teocrație și democrație, reflectată în sondajele de opinie care plasează biserica în topul prestigiului public. Această tendință se manifestă prin numeroase slujbe, tedeumuri și servicii divine organizate în contextul vieții colective sau private. De la participarea la sfintele taine până la sfeștania pentru un nou autoturism, ritualurile religioase, precum cădelnițările sau stropirile cu aghiasmă, au devenit constante în viața cotidiană și oficială a cetățenilor.
Această prezență intensă a religiei poate fi interpretată ca o formă de compensare simbolică pentru efectele politicii de secătuire a credinței impuse de regimul comunist. Istoric, de la Alexandru Ioan Cuza și Andrei Șaguna în secolul XIX, puterea bisericii a fost redefinită prin rațiuni sociale și naționale. Ierarhul ortodox Vasile Coman al Oradiei a subliniat acest principiu prin axioma „slujind lui Dumnezeu, slujim oamenilor”, sugerând că religia ar trebui să fie un refugiu și un spațiu de sprijin pentru oameni.
Totuși, implicarea excesivă la evenimentele oficiale poate duce la situații ridicol de situante, cum ar fi utilizarea limbii grecești în liturghii. Deși Biserica Ortodoxă Română s-a desprins de influențele grecești acum peste două sute de ani pentru a deveni o biserică națională, unii ierarhi sau monahi par să reintroducă această limbă. Acest comportament este atribuit fie unei pregătiri precarie, fie unui snobism menit să impresioneze credincioșii prin utilizarea unor elemente teologice complexe.
Un alt exemplu critic este „încreștinarea postumă” a unor personalități publice, contrară voinței acestora, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Ion Iliescu. Deși acesta a fost un ateu și liber cugetător, a fost prohodit de preoți și de un înalt ierarh ca un creștin de strictă observață. Această acțiune a fost percepută ca o formă de slugărnicie față de persoanele cu influență, generând reacții de ironie din partea celor care au fost apropiați politică de defunct.
Această tendință de asociere între biserică și puterea politică amintește de sergianismul practicat în perioada comunismului bolșevic. Istoric, patriarhul Moscovei, Serghie I, a declarat în 1927 dorința de a recunoaște Uniunea Sovietică drept patria civilă a ortodocșilor. Această relație între stat și biserică a fost analizată de James Billington, care a avertizat asupra pericolului acestui cuplu, o problemă care pare să persiste în relația dintre patriarhul Kiril al Moscovei și V. Putin.
În România, relația dintre instituțiile religioase și sfera publică rămâne un subiect de dezbatere constantă, fiind influențată de traumele istorice ale secolului trecut. Evoluția socială a determinat o tranziție de la controlul ideologic strict al regimului comunist la o formă de prezență religioasă omniprezentă în spațiul public actual. Acest context explică de ce ritualurile bisericești sunt integrate atât în evenimentele de stat, cât și în viața privată a cetățenilor.