România prezintă o structură socială marcată de disparități regionale semnificative, unde locul de rezidență influențează direct calitatea vieții. Deși nivelul de trai general a cunoscut o evoluție pozitivă, există o „hartă” a sărăciei care separă zonele dezvoltate de cele vulnerabile. În prezent, aproximativ unul din cinci români trăiește în condiții de sărăcie sau cu un nivel de trai precar, conform analizelor sociologice recente.
Monitorizarea sistematică a acestor indicatori a început în anul 2007, odată cu adaptarea statisticii sociale la metodologiile Eurostat. Sociologul Ciprian Iftimoaei precizează că, de la acea dată, s-au organizat anchete ale calității vieții care permit descrierea exactă a situației economice. Dacă în 2007 rata sărăciei era de 25%, adică unul din patru cetățeni, în prezent aceasta a scăzut la aproximativ 20%, reprezentând totuși o problemă socială majoră.
Regiunea București-Ilfov apare ca o entitate economică distinctă, fiind descrisă de Ciprian Iftimoaei drept „o altă Românie”. În această zonă, sărăcia este considerată insignifiantă, deoarece salariul mediu net pe economie depășește pragul de 7.000 de lei, datorită concentrării investițiilor străine directe. În contrast, regiunile Nord-Est și Sud-Vest-Oltenia sunt identificate ca fiind cele mai afectate de sărăcie, prezentând cele mai mici niveluri de trai din țară.
Sărăcia nu se limitează doar la lipsa resurselor financiare, fiind alimentată de accesul inegal la educație și locuri de muncă. Copiii sunt considerați categoria cea mai vulnerabilă, deoarece nevoile lor sunt mai complexe, influențând dezvoltarea pe termen lung. De asemenea, tinerii care nu urmează nicio formă de pregătire profesională și se află în șomaj reprezintă un grup de risc, deoarece nivelul de educație determină direct capacitatea de a accesa venituri mai mari.
Mediul rural și orașele monoindustriale sunt zonele unde riscurile economice sunt cele mai ridicate. În aceste comunități, oportunitățile profesionale sunt limitate, iar economia se bazează adesea pe servicii precum comerțul, care nu generează o valoare economică deosebită. Un alt grup critic este format din femeile singure din mediul rural, care se confruntă cu o suprapunere de dificultăți: lipsa banilor, izolarea socială și singurătatea, factori care accentuează vulnerabilitatea lor.
Disparitățile economice din România sunt reflectate în indicatorii de venituri și în distribuția investițiilor pe teritoriul țării. În timp ce marile centre urbane atrag capital și oferă piețe de muncă diversificate, zonele periferice rămân dependente de activități cu valoare adăugată redusă. Această fragmentare socială creează un decalaj persistent între regiunile prosper și cele care se luptă cu sărăcia structurală.