La data de 19 noiembrie 1946, cetățenii români au participat la alegerile pentru Adunarea Deputaților într-un context marcat de influența masivă a Uniunii Sovietice. Guvernul condus de Petru Groza, dominat de forțele comuniste și de aliații acestora, a organizat un scrutin care a servit drept instrument de consolidare a puterii. Deși rezultatele oficiale au indicat o victorie zdrobitoare a susținătorilor regimului, cercetările istorice și documentele diplomatice confirmă existența unor nereguli grave și a unor procese de falsificare a votului.
Campania electorală s-a desfășurat într-un climat de presiune extremă, în care partidele de opoziție, precum Partidul Național Țărănesc condus de Iuliu Maniu și Partidul Național Liberal condus de Dinu Brătianu, au fost marginalizate. Administrația locală și presa au fost supuse controlului guvernului, iar în numeroase localități au fost raportate acte de violență și intimidări împotriva adversarilor politici. Pentru comuniști, acest scrutin reprezenta modalitatea de a obține o justificare electorală pentru controlul instituțiilor statului, în timp ce opoziția încerca să demonstreze lipsa de sprijin popular a guvernului Groza.
Conform cifrelor oficiale, Blocul Partidelor Democrate a obținut aproximativ 69,8% din voturi, câștigând 347 de mandate din totalul de 414. Partidul Național Țărănesc a înregistrat un procent de aproximativ 12,9%, iar Partidul Național Liberal a obținut circa 3,8%. Aceste rezultate au fost contestate prin acuzații de fraudă, vizând atât desfășurarea votului, cât și centralizarea acestuia. Documente diplomatice americane au semnalat metode precum introducerea de buletine de vot în urne înainte de sosirea opoziției și împiedicarea alegătorilor de a vota.
Raportul diplomatic întocmit de Burton Y. Berry, reprezentantul Statelor Unite în România la 27 noiembrie 1946, descrie detalii despre excluderea reprezentanților opoziției de la numărarea voturilor. Deși Statele Unite și Marea Britanie au urmărit scrutinul și au semnalat restrângerea libertăților politice, protestele lor nu au dus la anularea alegerilor. Capacitatea marilor puteri occidentale de a influența evoluția politică din România era limitată de prezența decisivă a Uniunii Sovietice în regiune, ceea ce a permis guvernului de la București să mențină rezultatele anunțate.
Victoria electorală a Blocului Partidelor Democrate a oferit guvernului o majoritate parlamentară care a facilitat eliminarea treptată a opoziției. În perioada următoare, liderii partidelor istorice au fost arestați, iar organizațiile politice au fost desființate, proces culminând cu înscenarea de la Tămădău din iulie 1947. Ulterior, la 30 decembrie 1947, regele Mihai I a fost obligat să abdice, marcând tranziția oficială către republica populară. Scrutinul din 1946 a fost astfel un pilon esențial în procesul de legitimare formală a dictaturii.
Istoria politică a României de după Al Doilea Război Mondial a fost marcată de transformări radicale, începând cu înlăturarea guvernului Ion Antonescu la 23 august 1944. După intrarea armatei sovietice în țară, influența Moscovei a crescut, ducând la instalarea guvernului Petru Groza în martie 1945. Aceste evenimente au creat cadrul geopolitic în care partidele democratice au pierdut treptat controlul asupra instituțiilor statului, pregătind terenul pentru schimbarea totală a regimului politic.