La începutul secolului al XIX-lea, Rusia a pus bazele unei alianțe menite să protejeze ordinea absolutistă în Europa. Această mișcare, bazată pe principii conservatoare și misticism, urmărea să oprească progresul modern și mișcările de independență ale popoarelor. În esență, țarul Rusiei dorea o întoarcere la regimurile absolute, transformând continentul într-un spațiu controlat de monarhii, sub influența directă a Sankt Petersburgului.
Contextul pentru această alianță a fost Congresul de la Viena, desfășurat între 1814 și 1815, după înfrângerea lui Napoleon Bonaparte. Evenimentul, poreclit ironic „congresul dansatorilor”, a fost marcat de baluri și petreceri, însă deciziile geopolitice cruciale se luau informal în saloanele private. Marii diplomați, precum Metternich sau Talleyrand, negociau reîmpărțirea hărții europene în timp ce se bucurau de evenimentele festive, stabilind un nou echilibru de puteri.
Țarul Alexandru I a jucat un rol central, fiind influențat de baroneasa Julie von Krüdener, o mistică ce i-a devenit îndrumător spiritual. Acesta a propus crearea unei federații europene în care Rusia să dețină deciziile majore de securitate și arbitraj politic. Deși țarul vedea în această structură o cale spre pacea creștină, marile puteri precum Marea Britanie s-au opus ideii de hegemonie rusă.
Din aceste viziuni a luat naștere Sfânta Alianță, un pact semnat de Alexandru I, împreună cu împăratul Francisc I al Austriei și regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. Această structură a funcționat ca un mecanism de asistență mutuală între monarhi, având scopul de a apăra ordinea stabilită. Alianța a fost criticată dur de lideri precum lordul Castlereagh, care a considerat-o o mostră de misticism absurd.
Implementarea acestui pact s-a manifestat prin intervenții militare directe pentru a opri revoltele. Sfânta Alianță a fost utilizată pentru a zdrobi insurecțiile din Italia și Spania, precum și pentru a reprima mișcările din Polonia. În Germania, controlul a fost exercitat prin Decretele de la Karlsbad, care au impus cenzura presei și supravegherea universităților, menținând astfel stabilitatea regimurilor absolutiste.
Istoria organizațiilor internaționale de securitate arată o evoluție de la pacturi de solidaritate între monarhi la structuri de cooperare multilaterală. În perioada post-napoleoni conică, eforturile de a menține ordinea socială au fost dominate de dorința de a preveni apariția unor noi puteri hegemonice. Astfel, modelul de securitate colectivă de la începutul secolului XIX a servit drept fundament pentru gestionarea conflictelor și a stabilității pe continentul european.