Pe data de 30 septembrie 1968, marile bănci centrale din lumea occidentală au luat decizii care au accelerat destabilizarea sistemului de la Bretton Woods. Această perioadă a venit după un an extrem de dificil pentru ordinea financiară globală, marcat de eșecul mecanismului London Gold Pool. Acest grup format din opt state industrializate încercase anterior să mențină prețul aurului la un nivel constant de 35 de dolari uncia, însă eforturile lor au eșuat în martie 1968.
Situația a devenit critică deoarece rezervele de aur ale SUA au suferit o scădere dramatică, făcând imposibilă menținerea parității fixe. Piața aurului a început să funcționeze într-un mod dual, existând atât un preț oficial, cât și un preț pe piața liberă, care a început să fluctueze necontrolat. Pentru observatorii economici, era evident la finalul lunii septembrie că promisiunea de a menține dolarul legat de aur nu mai putea fi susținută de autoritățile americane.
Problema fundamentală a sistemului construit în 1944 a fost pierderea convertibilității, dolarul fiind legat de aur la valoarea de 35 de dolari uncia. Statele Unite au printuit o cantitate prea mare de bani pentru a finanța programele sociale ale lui Lyndon Johnson și războiul din Vietnam, în timp ce rezervele de aur rămâneau limitate. În anul 1968, aurul deținut de Trezoreria americană acoperea doar o fracțiune din totalul dolarilor care circulau la nivel global.
Investitorii și băncile centrale străine, în special cele europene, au anticipat colapsul mult mai rapid decât politicienii. Un exemplu relevant a fost Franța lui de Gaulle, care a solicitat deja aur în schimbul dolarilor, punând Washingtonul într-o poziție directă de confruntare. Spre finalul lunii septembrie 1968, instituțiile financiare au renunțat practic la ideea de a mai susține prețul aurului pe piața liberă, alegând să păstreze aurul deținut.
Evenimentele din 1968 au reprezentat un prolog pentru decizia finală luată de Richard Nixon. Presiunea asupra sistemului a continuat timp de trei ani, până când, pe 15 august 1971, a fost suspendată convertibilitatea dolarului în aur, moment numit Nixon Shock. Deși Bretton Woods s-a încheiat formal la această dată, procesul de degradare a sistemului de parități fixe începuse cu mult înainte de acest moment decisiv.
Sistemul Bretton Woods a reprezentat, timp de două decenii, fundamentul stabilității monetare internaționale prin legarea monedelor de dolarul american. Această structură a permis o perioadă de creștere economică, dar a fost pusă la încercare de schimbările geopolitice și de creșterea cheltuielilor guvernamentale. Colapsul său a marcat trecerea către un regim de cursuri de schimb fluctuante, schimbând definitiv modul în care funcționează comerțul și finanțele la nivel mondial.