Britanicul Jim Peters a scris istoria atletismului pe 4 octombrie 1953, în orașul Turku, din Finlanda, stabilit un record mondial la maraton. Acesta a parcurs distanța de 42,195 de kilometri în 2 ore, 18 minute și 34,8 secunde. Performanța sa a fost considerată aproape imposibilă pentru acea epocă, devenind primul om care a coborât oficial sub pragul de 2 ore și 19 minute, provocând uimire în întreaga lume a sportului.
Înainte de acest moment de glorie, Peters, care era optician de meserie, își construise cariera printr-o disciplină extremă și antrenamente intense. El își doborâse propriul record de mai multe ori, având un timp de 2:20:42 în 1952 și 2:18:40 în 1953. La Turku, el a alergat ultimii 25 de kilometri cu un ritm extraordinar, terminând cursa cu aproape un kilometru avans față de campionul finlandez Veikko Karvonen, demonstrând că limitele maratonului pot fi depășite.
Totuși, succesul său a fost urmat de un incident dramatic în august 1954, în timpul Jocurilor Imperiului Britanic de la Vancouver. Peters era favoritul competiției și a început cursa într-un mod dominant, ajungând pe stadion cu aproximativ 17 minute înaintea următorului concurent. Deși victoria părea sigură, condițiile de căldură extremă și epuizarea fizică au început să îi afecteze coordonarea, transformând cursa într-un coșmar medical.
Conform biografiei sale de pe site-ul Asociației Internaționale a Maratoanelor și Curselor de Distanță (AIMS), atletul s-a prăbușit de mai multe ori pe pistă. Ultimii aproximativ 200 de metri i-au necesitat aproape 11 minute pentru a fi parcurși, după ce a căzut repetat și s-a ridicat cu greu. În cele din urmă, oficialii au fost nevoiți să intervină și să îl scoată de pe pistă cu targa, deoarece nu a mai putut finaliza proba.
Trauma a fost atât de severă încât Jim Peters nu și-a amintit propriul moment de prăbușire, trezindu-se la spital cu impresia că a terminat cursa. După evenimentul din Vancouver, el s-a retras definitiv din competițiile de performanță, alegând să se întoarcă la meseria de optician. Deși a rămas implicat în lumea atletismului, el nu a mai revenit niciodată la nivelul de performanță de dinainte de acea zi de la Vancouver.
În perioada anilor '50, sportivii de elită nu dispuneau de tehnologia modernă utilizată astăzi în maraton. Nu existau pantofi ultrauși, senzori de monitorizare a pasului sau planuri de nutriție sofisticate, lăsând atletul să se confrunte singur cu propriile limite fizice. Această lipsă de resurle tehnologice de recuperare și monitorizare a făcut ca depășirea limitelor umane să poarte riscuri imense pentru sănătatea sportivilor.