În timpul Primei Cruciade, o sectă de fanatici extrem de violenți, cunoscută sub numele de tafuri, a provocat groază în Orientul Apropiat. Acești oameni, descriși în cronicile medievale ca fiind o mulțime de zdrențăși, au atacat și au jefuit tot ce le-a ieșit în cale. Membrii acestei grupări au renunțat la orice formă de proprietate și au fost martori la acte de o brutalitate care i-au îngrozit atât pe cavalerii creștini, cât și pe războinicii musulmani.
Originea acestui grup de vagaboni este strâns legată de evenimentele din anul 1096, când Papa Urban al II-lea a lansat apelul pentru eliberarea Ierusalimului. În acest context, s-a format o armată populară formată din țărani, orfani și călugări rătăcitori, sub conducerea lui Petre Eremitul și a lui Walter cel Sărac. Această mișcare, numită cruciada săracilor, a pornit spre Orient fără provizii, fiind condusă mai degrabă de dorința de a scăpa de sărăcia din Europa decât de o strategie militară bine pusă la punct.
Sectă propriu-zisă s-a format în jurul unui cavaler sărăcit din Normandia, care a depus un jurământ de sărăcie și a devenit liderul „regelui Tafur”. Această bandă de oameni fără adăpost, îmbrăcați în zdrențe și înarmați cu unelte agricole precum securi sau ciocane, a impus reguli stricte de non-posesie. Deși erau considerați neorganizați, tafurii au fost utilizați de armatele de cavalerii pentru sarcini grele, precum transportul hranei sau manevrarea mașinăriilor de asediu în timpul atacurilor asupra orașelor.
Un aspect de o cruzime extremă care a marcat istoria acestor fanatici a fost practica canibalismului. În timpul asediului cetății Ma'arra din Siria, s-a constatat că acești oameni consumau carne de om, un act care a fost interpretat și ca un simbol al extremismului lor religios. Deși unele surse indică faptul că acest comportament a apărut din cauza foametei, alte documente, precum Chanson d’Antioche, sugerează că tafurii practicau acest obicei în mod deschis și entuziast pentru a teroriza inamicul.
Violența acestor grupuri a fost atât de mare încât guvernatorul Antiohiei a cerut liderilor cruciaților să îi oprească, însă marii baroni nu aveau control asupra lor. Tafurii au reușit să creeze o stare de teroare psihologică, folosind cadavrele inamicilor pentru a lăsa zvonuri despre consumul de carne umană. Această tactică a făcut ca trupele musulmane să se teamă de vitejia și ferocitatea lor mult mai mult decât de restul armatelor de cruciați care participau la campanie.
Istoria medievală este marcată de astfel de mișcări de masă declanșate de fervoarea religioasă, care adesea transformau credința într-o ideologie rigidă și exclusivistă. În perioada Cruciadelor, aceste mase de oameni au căutat nu doar salvarea sufletului, ci și oportunități de supraviețuire într-o lume dominată de război. După finalizarea Primei Cruciade, membrii acestei secte de tafuri au dispărut din înregistrările istorice, fie fiind masacrați, fie dispersându-se înapoi în Europa.