Mihai Viteazul a intrat triumfal în cetatea Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599, marcând o unificare temporară între Transilvania și Țara Românească. Această acțiune militară a fost rezultatul unui război de cucerire purtat de domnitorul Valahiei, care a fost decis de confruntarea armată de la Șelimbăr, în apropierea Sibiului. Deși istoria națională a prezentat acest moment ca pe un act de patriotism, realitatea istorică indică faptul că decizia a fost motivată de necesități politice imediate.
În realitate, Mihai Viteazul nu a urmărit unificarea din considerente naționale, ci pentru a supraviețui unei conspirații politice. Principele Transilvaniei, Sigismund Báthory, a cedat teritoriul Habsburgilor, iar ulterior vărul său, cardinalul Andrei Báthory, a preluat conducerea principatului. Acesta din urmă susținea pacea cu otomanii și complota împreună cu polonezii și Ieremia Movilă pentru a-l înlătura pe Mihai de pe tronul Valahiei, propunând un domnitor moldovean loial Turcilor.
Pentru a evita riscul de a fi prins într-un clește între Transilvania, Moldova și Polonia, Mihai a decis invazia. El a organizat o operațiune militară complexă, împărțind armata în două coloane care au traversat munții. Prima coloană, condusă personal de domnitor, a mers prin văile Buzăului și Teleajenului, în timp ce a doua, comandată de Udrea Băleanu, de frații Buzești și de Baba Novac, a urcat pe Valea Oltului. Armata sa era formată din aproximativ 20.000 de soldați profesioniști, inclusiv mercenari cazaci, unguri, sârbi și polonezi.
Bătălia decisivă de la Șelimbăr a început la ora 9 dimineața și s-a încheiat spre 4 după amiază. Deși inițial trupele lui Mihai au suferit înfrângeri pe flancuri, intervenția personală a domnitorului a schimbat cursul luptei. Armata transilvăneană, condusă de Gáspár Kornis și formată din 16.000 de oameni, a fost învinsă după ce linia a doua a fost atacată. Cardinalul Andrei Báthory a încercat să fugă, dar a fost prins și decapitat de secui.
Mihai Viteazul a utilizat o strategie de recrutare și alianțe tactice pentru a asigura succesul campaniei sale. El a profitat de nemulțumirea secucilor față de regimul Báthory pentru a le câștiga susținerea, integrându-i în oastea sa. De asemenea, a gestionat cu atenție loialitatea mercenarilor, făcându-i să jure credință la Florești înainte de a trece munții. Această armată modernă dispunea și de o putere de foc semnificativă, având la dispoziție 180 de tunuri pentru asaltul final.
Acest moment istoric a reprezentat prima unificare politică a spațiului românesc, un eveniment care a servit drept model pentru mișcările naționale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Deși unificarea a fost de scurtă durată, succesul militar al lui Mihai Viteazul a schimbat echilibrul de puteri în regiune. Victoria de la Șelimbăr a demonstrat capacitatea de organizare a unei armate de mercenari și a forțelor boierești sub un comandament centralizat și eficient.