În urmă cu 85 de ani, la Odessa, Armata Română a fost implicată într-un eveniment de o violență extremă, marcat de represalii împotriva populației civile. Totul a pornit de la explozia clădirii Comandamentului Militar Odessa, care fusese minată de forțele sovietice în retragere. În urma acestui incident, autoritățile de ocupație au decis aplicarea unor măsuri de pedeapsă brutale împotriva evreilor și a comuniștilor din oraș, acțiuni care au dus la moartea a mii de oameni.
Explozia, survenită la 22 octombrie 1941, a provocat moartea a 16 ofițeri români, 46 de subofițeri și soldați, precum și 4 ofițeri germani. În acest context, generalul Ion Glogojanu, comandantul militar al orașului, a pierdut viața. Autoritățile au reacționat imediat, suspectând partizanii și populația evreică de sabotaj, deși anchetele ulterioare au indicat că imobilul fusese minat de militarii sovietici înainte de retragere. Atmosfera de antisemitism a facilitat decizia de a pedepsi civilii fără investigații reale.
Conform documentelor istorice și mărturiilor de la procesul din 1945, Ion Antonescu a emis un ordin care fixa cote precise de execuție. Pentru fiecare ofițer sau subofițer român sau german decedat, trebuiau uciși 200 de localnici, iar pentru fiecare soldat, cota era de 100 de persoane. Constantin Trestioreanu, care l-a secondat pe Glogojanu, a declarat în fața Tribunalului Poporului că acest ordin a fost unul categoric și fixat, fiind transmis inițial sub formă de cifră.
Represiunea a inclus execuții în piețele publice și transportul unor mii de oameni către marginea orașului, la Dalnic. Acolo, peste 5.000 de persoane au fost introduse în patru magazii, unde au fost executate prin foc de mitralieră și apoi prin ardere. Martorii au descris imagini de o cruzime inimaginabilă, cu oameni care încercau să scape din flăcări sau care își aruncau copiii pe fereastră pentru a scăpa de agonie. În gropi au fost recuperate aproximativ 22.000 de cadavre.
Alte mii de persoane au fost deportate prin trenuri de marfă în condiții extrem de dure, în timpul iernii. Acești deținuți, care includeau femei, copii și bătrâni, erau înghesuiți în vagoane de marfă, depășind cu mult capacitatea de transport pentru oameni. În procesul de după război, Ion Antonescu a susținut că nu a ordonat masacrul, dar a menționat că jafurile erau, conform sașă, „dreptul ocupantului”.
Istoria militară a României este marcată de astfel de episoade de violență în timpul campaniilor din Est. Aceste evenimente au fost analizate ulterior de Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului din România, care a documentat extinderea degetelor de represie și deportări masive. În perioada ocupației, orașul a funcționat sub o administrație care a utilizat ghetourile și deportările ca instrumente de control asupra populației locale.