În octombrie 1941, armata română a comis un masacru de amploare în Odesa, un eveniment descris de istoricul Adrian Cioflâncă drept cea mai mare crimă de masă efectuată de trupele române în timpul Holocaustului fără implicarea germană. Totul a pornit de la explozia clădirii în care se instalase conducerea armatei de ocupație, un imobil care fusese minat de sovietici. În urma acestui incident, militarii români au lansat represalii violente împotriva localnicilor, majoritatea fiind de etnie evreiască.
Explozia a fost declanșată prin tehnologie radio, o metodă necunoscută de români la acea vreme, după ce sovieticii au ascuns aproximativ trei tone de trotil în subsolul clădirii. Deși unii localnici îi avertisera pe ofițerii români cu privire la capcana instalată în imobil, comandamentul a ignorat semnalele. Evenimentul a fost traumatic pentru armată, deoarece în explozie au murit ofițeri, soldați și chiar militari germani, ceea ce a justificat reacția dură a conducerii de la București.
Ion Antonescu a emis ordine specifice pentru represalii, stabilind un raport de execuții bazat pe numărul de victime române. Conform documentelor studiate de Adrian Cioflâncă, pentru fiecare ofițer român decedat în explozie, trebuiau uciși 200 de localnici, iar pentru fiecare soldat, numărul de execuții trebuia să fie de 100. Această politică de răzbunare a dus la spânzurări în piețe publice, execuții prin împușcare și arderi de vii, transformând orașul într-un câmp de măcelări sistematice.
Procesul de selecție a victimelor a fost gestionat de poliția militară, jandarmeria și contrainformațiile armatei, deoarece autoritățile nu aveau instrumente de poliție suficient de dezvoltate pentru o identificare precisă. Deși în ordinele oficiale se menționa termenul de „comuniști”, criteriul principal de selecție pentru execuții a fost cel de evrei. Unul dintre participanți, Mihai Niculescu, cunoscut sub numele de „Coca Călăul”, a reușit să scape de judecată, ascunzându-se în România până la sinuciderea sa în anul 1950.
Cercetările istorice arată că linia ierarhică a responsabilității poate fi urmărită cu precizie de la Ion Antonescu până la Marele Stat Major și la unitățile de la nivel de regiment. Deși unele fonduri de arhivă ale Armatei a IV-a sau ale Armatei a III-a au fost epurate în perioada comunistă, există încă documente valoroase în Arhivele Militare Naționale Române. Istoricul subliniază că, în anumite cazuri, aceste crime sunt chiar mai bine documentate decât cele comise de armata germană.
Istoria acestor evenimente rămâne un subiect sensibil în relația dintre România și Ucraina, fiind influențată de procesul de recunoaștere a Holocaustului. În perioada comunistă, masacrul de la Odesa era adesea prezentat într-o cheie antisemită, minimizând responsabilitatea armatei. După publicarea raportului Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România în 2004, justificarea acestor crime a devenit inacceptabilă din punct de vedere academic și politic, deși încă există zone de rezistență în anumite instituții.