Oamenii de știință au reușit să estimeze cu o precizie sporită gradul de contracție al Lunii, satelitul natural al Pământului. Cercetătorii au descoperit că acest corp ceresc trece printr-un proces de micșorare lentă și continuă, cauzat de răcirea treptată a interiorului său. Studiul, care a fost publicat pe 14 octombrie în revista The Planetary Science Journal, oferă detalii noi despre modul în care dimensiunea Lunii s-a modificat de-a lungul timpului.
Analiza a fost realizată prin examinarea imaginilor capturate de camera sondei Lunar Reconnaissance Orbiter (LROC). În urma acestui proces de cartografiere, specialiștii au identificat peste 10.000 de falii recente, reprezentând crăpături apărute la suprafața satelitului. Aceste date au permis calcularea gradului de contracție, estimând că raza Lunii s-a redus cu aproximativ 45 de metri în intervalul de 400-800 de milioane de ani trecuți.
Thomas Watters, coordonatorul studiului și cercetător emerit în cadrul Centrului pentru Studii Planetare și Terestre de la Muzeul Național al Aerului și Spațiului (Smithsonian), a subliniat importanța acestor descoperiri. Acesta a declarat că numărul de falii recente dezvăluite de imaginile LROC este mult mai mare decât se putea imagina. Conform lui Watters, pe măsură ce interiorul Lunii continuă să se răcească și să se contracte, este de așteptat ca faliile existente să se extindă, iar altele noi să apară.
Structura geologică a Lunii este diferită de cea a Pământului, deoarece Luna nu dispune de plăci tectonice. În timp ce planeta noastră are aproximativ 15 plăci majore, Luna este formată dintr-o singură placă, având un înveliș exterior unic. Din acest motiv, faliile nu apar la granițele unor plăci, ci sunt distribuite pe întreaga suprafață. Cercetătorii au observat structuri curbate și mici creste, sub formă de riduri înguste, care apar în zonele de relief jos, numite câmpii selenare.
Studiul a relevat și o legătură între densitatea crăpăturilor și grosimea scoarței lunare. Zonele care prezintă mai puține falii au o scoarță mai groasă, ceea ce le oferă o stabilitate sporită. În etapele timpurii ale existenței satelitului, scoarța groasă a acționat ca un izolator pentru interiorul cald, împiedicând procesul de răcire și contracție. Astfel, majoritatea fisurilor observate în prezent au apărut relativ târziu în istoria geologică a Lunii.
Luna s-a formată acum aproximativ 4,5 miliarde de ani, în urma unei coliziuni violente între Pământul incipient și o protoplanetă numită Theia. Acest eveniment masiv a determinat compoziția și structura satelitului pe care îl studiem astăzi. Procesul de răcire a interiorului, declanșat de această formare străveche, rămâne motorul principal care cauzează contracția și apariția noilor formațiuni geologice la suprafața selenară.