Istoria corupției în spațiul românesc este una veche de multe secole, evoluând de la plata tributului către autoritățile otomane până la practicile de mită. Deși inițial sub formă de plăți către înalții demnitari care decideau cine domnește în principate, acest obicei s-a transformat într-un fenomen social extins. Dincolo de definiția juridică a mitei, care implică oferirea de bani sau obiecte pentru încălcarea obligațiilor, în trecut au existat forme specifice precum peșcheșurile sau rușfeturile.
Este important de făcut distincția între mita propriu-zisă și tributul oficial plătit către Imperiul Otoman, cunoscut sub numele de haraci. Această sumă reprezenta o obligație economică oficială între state, asemănătoare unei taxe de protecție plătite de o țară mai slabă către una mult mai puternică. În Țara Românească, primul domnitor care a achitat acest tribut a fost Vlad I Uzurpatorul în anul 1395, în timpul sultanului Baiazid I.
Valoarea acestui tribut a crescut constant pe parcursul secolelor, de la sume modeste la cantități enorme de aur. Mircea cel Bătrân a plătit în 1415 suma de 3.000 de galbeni, ceea ce însemna aproximativ 10,5 kilograme de aur fin. Ulterior, în secolul al XVI-lea, plățile au atins pragul de 104.000 de ducați. În Moldova, Petru Aron a plătit primul haraci în vara anului 1456, iar Ștefan cel Mare a continuat această obligație timp de 16 ani.
Pe lângă taxele oficiale, au apărut peșcheșurile, reprezentând daruri oferite anual sau ocazional factorilor de decizie otomani. Acestea au început ca gesturi de politețe, dar au devenit ulterior cerințe ale funcționarilor. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, peșcheșurile includeau nu doar bani, ci și obiecte precum șoimi, cai, blănuri de samur sau veveriță și stofe fine. Aceste plocoane erau înregistrate în documentele financiare ale imperiului, având un statut oficial.
Granița dintre oficial și neoficial s-a estompat odată cu apariția rușfeturilor, mita care nu era înregistrată în niciun act. Această formă de corupție, numită și „mâzdă” sau „șfănțuială”, intra direct în vatra privată a beneficiarului. Un exemplu extrem este cazul lui Mihai Viteazul, care în 1593 a plătit o mită de 1,5 milioane de galbeni pentru a obține tronul Țării Românești. Corupția a atins cote înalte sub sultanatul lui Murad al III-lea.
Această evoluție a corupției a lăsat urme adânci în structura socială, transformând practici străine în obiceiuri autohtone. De la rușfeturile medievale, mecanismele de influență neoficială au persistat și în perioada monarhiei, în perioada comunistă, precum și în regimul post-comunist. Astfel, ceea ce a început ca o presiune politică externă s-a integrat treptat în modul de funcționare al instituțiilor și al societății românești pe parcursul multor generații.