Garda Pretoriană a reprezentat una dintre cele mai faimoase unități de elită din istorie, având inițial rolul de protecție pentru împărații romani. Totuși, prin acumularea unei influențe politice enorme, pretorienii au devenit o grupare de complotiști capabili să decidă cine ocupă tronul. Această transformare i-a făcut din protectori ai suveranului în cei mai periculoși adversari ai acestora, intervenind frecvent în luptele pentru puterea imperială.
Originile acestei forțe se regăsesc în perioada Republicii Romane, când comandanții militari erau însoțiți de escorte de soldați remarcați prin curaj și loialitate. Numele unității provine din termenul latin praetorium, care desemna cortul comandantului dintr-o tabără militară. Un exemplu de început este Scipio Aemilianus, care în anul 133 î.Hr., în timpul asediului Numantiei, dispunea de o gardă personală de aproximativ 500 de oameni.
Octavian Augustus a transformat aceste formații într-o gardă imperială permanentă, organizând-o în nouă cohorte cu un efectiv estimat la 4.500 de oameni. Misiunea principală era protejarea împăratului și a familiei sale, cu trei cohorte staționate la Roma și restul în orașele din apropiere. Ulterior, în anul 69 d.Hr., Vitellius a reorganizat trupele în 16 cohorte de câte 1.000 de oameni, ajungând la un efectiv teoretic de 16.000 de militari.
Recrutarea în Garda Pretoriană era un proces riguros, bazat pe condiție fizică bună și reputație respectabilă. Soldații primeau privilegii considerabile, având o soldă de peste trei ori mai mare decât cea a legionarilor. Augustus a lăsat chiar în testament câte 1.000 de sesterți fiecărui pretorian, comparativ cu cei 300 oferiți unui legionar obișnuit. În primele două secole, majoritatea recruților proveneau din Italia, din regiuni precum Etruria, Umbria sau Latium.
Puterea militară și apropierea de suveran au transformat garda într-o amenințare directă, participând la asasinarea unor lideri precum Caligula în anul 41 d.Hr. În anul 193 d.Hr., pretorienii l-au ucis pe Pertinax și au pus tronul la licitație, alegândul pe Didius Julianus pentru suma de 30.000 de sesterți de om. Bilanțul final al intervențiilor lor sângeroase include șapte împărați uciși și alți 15 pretendenți la tron sau lideri militari romani.
Evoluția Gărzii Pretoriene a demonstrat riscurile concentrării puterii militare într-o singură unitate de elită de apropiere de conducător. După ce trupele au luptat de partea rivalului lui Constantin cel Mare, în timpul Bătăliei de la Podul Milvian din octombrie 312 d.Hr., garda a fost desființată definitiv. Această decizie a pus capăt unei era în care soldații de gardă deveniseră factori politici decisivi în Imperiul Roman.