În anul 161 d.Hr., când Marcus Aurelius a preluat conducerea Imperiului Roman, sistemul de guvernare era deja transformat în Principat. Deși instituțiile republicane precum Senatul și magistrații tradiționali continuau să existe oficial, autoritatea reală era concentrată în mâinile împăratului. Acesta controla instrumentele esențiale ale puterii, inclusiv armatele și provinciile militare importante, transformând Senatul într-o instituție care își păstra prestigiul, dar nu și independența politică.
Senatul roman funcționa ca o elită socială și economică, nu ca un parlament democratic modern. Accesul în această instituție depindea de avere, statut și carieră politică, iar majoritatea populației nu avea niciun rol în alegerea senatorilor. Femeile erau complet excluse de funcții, iar deși Senatul gestiona procese legislative, administrative și judiciare, libertatea sa de acțiune era limitată de voința împăratului, care influența numirile și distribuirea responsabilităților.
Conform relatărilor din Historia Augusta, Marcus Aurelius manifesta un respect simbolic față de Senat prin participarea sa la ședințe. Împăratul era prezent la lucrări ori de câte ori se afla la Roma, chiar și atunci când nu avea propuneri oficiale de prezentat. El putea rămâne la ședințe până târziu, așteptând încheierea oficială a procesului, un comportament care contrasta cu imaginea unui conducător care ignoră instituțiile și emite doar ordine.
Totuși, această colaborare nu însemna o împărțire a puterii, deoarece propunerile lui Marcus Aurelius aveau o greutate decisivă. Un exemplu este cazul orașului Milet, unde o solicitare privind statutul unei competiții organizate pentru tânărul Commodus a fost prezentată de împărat și aprobată de Senat prin aclamație. Astfel, instituția oferea legitimitate și continuitate deciziilor formulate în centrul puterii, fără a putea opune o rezistență reală.
Educația lui Marcus Aurelius, influențată de profesori precum Marcus Cornelius Fronto și Herodes Atticus, i-a oferit o familiaritate cu mediul aristocrației. Deși era un conducător preocupat de dreptate și de principiile stoice, sistemul rămânea profund inegal. Respectul pentru proceduri era o strategie de consolidare a autorității, nu o garanție a independenței senatorilor, care își puteau exercita influența doar prin relații personale sau experiență administrativă.
Sistemul de guvernare de tip Principat a marcat o perioadă de tranziție de la vechea Republică Romană către un regim imperial consolidat. În acest model, autoritatea militară și controlul asupra provinciilor erau pilonii care susțineau tronul, transformând Senatul într-un organism care valida deciziile imperiale. După moartea lui Marcus Aurelius în anul 180 d.Hr., relația cu Senatul a suferit deteriorări semnificative sub conducerea fiului său, Commodus.