În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, armata română a înfruntat dificultăți majore legate de dotarea tehnică și de capacitatea de modernizare a forțelor. Lipsa mijloacelor blindate moderne și gradul redus de motorizare au creat vulnerabilități structurale în sistemul militar. Deși România a încercat să modernizeze armata la sfârșitul anilor 1930 prin achiziții din Cehoslovacia, Franța și Polonia, tancurile R-1, R-2 sau Renault R-35 s-au dovedit depășite în fața modelelor sovietice T-34 și KV-1.
Pentru a răspunde amenințării, industria de apărare a recurs la adaptarea tehnicii capturate de la Armata Roșie. Proiectul TACAM T-60, coordonat de colonelul Constantin Ghiulai, a transformat șasiul tancului sovietic T-60 într-un Tun Anticar pe Afet Mobil. Vehiculul a fost dotat cu o suprastructură protejată de plăci de blindaj de 15 mm, provenite de la tancurile BT-7. Armamentul principal a fost un tun de 76,2 mm, utilizat cu proiectile de tip Costinescu, vehiculul putând transporta 44 de proiectile.
Inginerii au intervenit și asupra sistemului de rulare prin introducerea „galeților Ghiulai”, care au consolidat șasiul pentru a susține noua masă. După finalizarea primului prototip în ianuarie 1943, au fost produse 34 de exemplare pentru Regimentele 1 și 2 Blindate. Ulterior, a apărut varianta TACAM R-2, bazată pe șasiul tancului R-2, care a intrat în producție în iulie 1943. Acesta utiliza un sistem optic de ochire de fabricație românească, model Septilici, și a fost utilizat chiar și după schimbarea de tabără a României din august 1944.
Dincolo de adaptările TACAM, proiectul Mareșal a reprezentat o încercare de a crea un vehicul blindat complet autohton. Dezvoltat între 1942 și 1944 de către căpitanul inginer Gheorghe Sîmbotin, maiorul Nicolae Anghel, colonelul Constantin Ghiulai și inginerul Vereș, acesta a vizat utilizarea unui tun de 122 mm. Prototipul M-00 a introdus suprafețe de blindaj înclinate pentru a favoriza ricoșeul, o soluție similară cu cea a vehiculului german Jagdpanzer 38(t). Totuși, dezvoltarea a fost întreruptă de ocuparea teritoriului românesc de către trupele sovietice.
Evoluția acestor proiecte a fost dictată de constrângerile economice și de lipsa unei infrastructuri industriale capabile de producția de serie a tancurilor moderne. Proiectanții au trebuit să combine resurse limitate, componente sub licență și tehnica capturată pentru a obține soluții funcționale. Deși TACAM T-60 și TACAM R-2 nu au echivalat tancurile moderne, ele au demonstrat o capacitate de adaptare tehnologică într-un context de inferioritate militară pe Frontul de Est.
Istoria militară a României în acea perioadă este marcată de astfel de eforturi de improvizație tehnică pentru compensarea deficitelor de dotare. De la încercările de modernizare prin achiziții externe, la conversia șasiurilor capturate și dezvoltarea proiectelor proprii precum Mareșal, armata a încercat să navigheze într-un mediu de resurse extrem de limitate. Aceste eforturi de proiectare autohtonă rămân semne ale unei industrii militare care a încercat să inoveze sub presiunea directă a războiului.