Istoria formării statelor medievale românești este marcată de prezența unor conducători locali care stăpâneau teritorii bogate și organizații politice complexe. Înainte de consolidarea Țării Românești și a Moldovei, cnezii și voievozii dețineau structuri militare și economice proprii. Acești lideri nu au apărut brusc odată cu sosirea unor conducători de peste Carpați, ci au reprezentat o etapă de organizare preexistentă în spațiul de la sud de Carpați.
Un document esențial din anul 1247, Diploma cavalerilor ioaniți emisă de regele Béla al IV-lea al Ungariei, oferă detalii despre această realitate. Prin acest act, coroana maghiară a acordat teritorii și venituri Ordinului Ospitalierilor pentru apărare și colonizare. Diploma menționează diverse formațiuni, precum țara Severinului și cnezatele conduse de Ioan și Farcaș, însă face o excepție pentru teritoriile stăpânite de voievodul Litovoi și țara lui Seneslau.
Voievodul Litovoi este descris ca un lider care își extindea stăpânirea în nordul Olteniei, în zona Gorjului, având legături cu Țara Hațegului. Acesta a încercat să își însușească teritorii revendicate de coroana maghiară, refuzând plata tributului. Conflictul a culminat cu o confruntare în care Litovoi a fost ucis, iar fratele său, Bărbat, a fost luat prizonier. Suma mare plătită pentru eliberarea lui Bărbat indică resursele considerabile de care dispunea familia voievodală.
În același interval, Seneslau conducea un voievodat situat la est de Olt, în regiunea asociată cu Argeșul. Deși informațiile despre el sunt mai puține, el reprezintă un alt precursor al organizării statale din spațiul sud-carpatic. Istoricii au încercat să stabilească legături de rudenie între diverse figuri, precum Seneslau, Tihomir și Basarab, însă aceste ipoteze de succesiune nu sunt confirmate certitudini documentare, rămânând subiecte de dezbatere academică.
Resursele economice ale acestor comunități erau diverse și bine exploatate, conform documentelor de la Diploma cavalerilor ioaniți. Se menționează existența unor mori, semănături, fânețe, pășuni, pescării și iazuri, precum și biserici construite sau în curs de construcție. Aceste bogății, care includeau și terenuri agricole, susțineau o populație sedentară și permiteau menținerea unor structuri de putere capabile să gestioneze colectarea veniturilor și să mențină o anumită autonomie locală.
Procesul de formare a poporului român a fost unul îndelungat, începând cu romanizarea și continuând prin contactul cu diverse grupuri migratoare, precum slavii, pe care începând cu secolul al VI-lea au ocupat regiunea dunăreană. Acest proces de asimilare și conviețuire a lăsat urme profunde în cultură și limbă, fără a altera caracterul romanic al identității românești.