Un incident recent din Siberia a pus din nou în prim-plan pericolul reprezentat de ciumă, după ce o angajată a unui laborator a murit luna aceasta. Deși Rusia nu a emis o confirmare oficială, se suspectează că boala a fost cauzată de ruperea accidentală a unei epubrete care conținea bacteria Yersinia pestis. Acest eveniment reamintește de natura periculoasă a bolii, cunoscută istoric sub numele de „Moartea neagră”, care a afectat Europa și alte continente de-a lungul secolelor.
În Rusia, situația rămâne una de monitorizare constantă, deoarece țara deține zone endemice active în Siberia și în proximitatea granițelor cu Mongolia și Kazahstan. În trecut, au fost raportate cazuri izolate în anii 2014, 2016 și 2020, culminând cu incidentul de la laborator din octombrie 2026. Deși în Europa boala a lipsit de aproape 80 de ani, ea continuă să reprezinte o amenințare în regiuni precum America, Africa și Asia, unde focarele sunt încă active.
Istoria ciumei în spațiul românesc este una marcată de epidemii care au lovit inclusiv conducătorii principatelor. Primele mențiuni documentate apar în 1443, în Moldova, urmate de cazuri în 1476, atât în Moldova, cât și în Țara Românească, declanșate de armata condusă de Mahomed al II-lea Cuceritorul. Ulterior, în 1603, Doamna Stanca, văduva lui Mihai Viteazul, a murit din cauza bolii, iar în 1719 domnitorul Ioan Mavrocordat a fost, la rândul său, răpus de această molimă.
Cea mai devastatoare epidemie din istoria locală a fost „Ciuma lui Caragea”, care a avut loc între anii 1813 și 1814. Această ciumă a fost adusă în București de însoțitorii domnitorului Ioan Gheorghe Caragea, care venise de la Constantinopol. Epidemia a decimat rapid populația, iar conform bacteriologului Victor Babeș, au murit peste 30.000 de persoane doar în București, într-un oraș care avea la acea vreme o populație de aproximativ 80.000 de locuitori.
La nivelul întregului principat, decesele cauzate de această epidemie s-au cifrat între 70.000 și 130.000 de victime. În Capitală, ritmul mortalității a atins pragul de 300 de morți pe zi, lăsând orașul aproape pustiu. Domnitorul și familia sa au fost nevoiți să se retragă în Mănăstirea Cotroceni pentru a găsi un aer mai curat, departe de miasmele generate de mulțimea de morți. Ultimul focar major documentat pe teritoriul României a avut loc însă în perioada 1828–1830.
La nivel global, „Moartea Neagră” a devastat Europa medievală între 1347 și 1352, provocând între 25 și 30 de milioane de decese. Se estimează că între o treime și jumătate din populația Europei occidentale a fost pierdută în urma acestei pandemii. Ultimele cazuri europene raportate au fost în 1945, în Taranto, Italia, și în 1947, în Kaliningrad, marcând sfârșitul perioadelor de expansiune masivă ale bolii pe continentul european.