În seara zilei de 22 octombrie 1962, președintele Statelor Unite, John F. Kennedy, a anunțat public că avioanele de recunoaștere americane au descoperit instalații sovietice pentru rachete nucleare pe teritoriul Cubei. Acest discurs a transformat o problemă militară într-o confruntare directă între două superputeri dotate cu arsenale nucleare masive. Lumea a intrat într-o perioadă de tensiune extremă, temându-se că orice incident militar ar putea declanșa o escaladare nucleară incontrolabilă între Washington și Moscova.
Instalarea rachetelor de către Uniunea Sovietică a fost motivată de dorința de a consolida apărarea regimului condus de Fidel Castro și de a modifica echilibrul strategic global. Moscova urmărea să creeze o amenințare nucleară mult mai apropiată de teritoriul continental american, în contextul în care Statele Unite aveau avantaje în domeniul armelor nucleare. Un factor determinant a fost prezența rachetelor nucleare Jupiter instalate de americani în Turcia și Italia, poziționate în apropierea teritoriului sovietic, ceea ce era perceput de conducerea de la Moscova ca o amenințare directă.
După ce un avion american U-2 a oferit fotografii cu noile instalații la 14 octombrie 1962, Kennedy a convocat grupul de consilieri ExComm pentru a evalua opțiunile. În timp ce unii militari susțineau un atac aerian preventiv sau o invazie a insulei, președintele a optat pentru o cale intermediară bazată pe presiune militară și diplomatică. Astfel, la 22 octombrie, a fost instituită o carantină navală în jurul Cubei, un termen ales strategic pentru a evita declararea oficială a unei blocade, care ar fi implicat starea de război.
Momentul de maximă pericolozitate a avut loc pe 27 octombrie, zi cunoscută sub numele de „Sâmbăta Neagră”, când un avion U-2 a fost doborât deasupra Cubei, provocând moartea pilotului Rudolf Anderson. În ciuda riscului imens de represalii militare, Kennedy a evitat să ordone un atac imediat, preferând să continue canalele de comunicare discrete cu Uniunea Sovietică. Această abordare a permis explorarea unor compromisuri fără a expune fiecare concesie în fața opiniei publice, într-un moment în care armatele erau în stare de alertă maximă.
Criza s-a încheiat pe 28 octombrie 1962, când Hrușciov a anunțat demontarea și retragerea rachetelor ofensive din Cuba, drept răspuns la presiunea americană și la riscul unei catastrofe. În schimb, Statele Unite au oferit garanții că nu vor invada insula și au acceptat, printr-un acord secret, retragerea rachetelor Jupiter din Turcia, operațiune finalizată în aprilie 1963. Carantina navală a fost ridicată oficial la 20 noiembrie 1962, după ce s-au finalizat discuțiile privind retragerea echipamentelor militare sovietice.
Istoria crizei rachetelor din Cuba a demonstrat importanța mecanismelor diplomatice în prevenirea unui conflict nuclear global. Această experiență a facilitat dezvoltarea unor canale de comunicare directă între Washington și Moscova, ducând ulterior la semnarea, în 1963, a Tratatului privind interzicerea parțială a testelor nucleare împreună cu Marea Britanie. Deși Războiul Rece a continuat, evenimentul a subliniat că supraviețuirea într-o lume nucleară depinde de capacitatea de a evita erorile fatale prin dialog.