Rezervația ornitologică Kesterson din California s-a transformat într-un mediu de viață extrem de periculos pentru fauna locală. Din cauza transportului de seleniu prin apele de drenaj agricole, o mare parte din populația de păsări a fost afectată direct de poluare. Acest element, prezent în mod natural în sol, a fost mobilizat de apa de irigații și transportat către rezervație, afectând grav procesul de dezvoltare al speciilor acvatice.
În anul 1983, cercetătorii au documentat un impact devastator asupra vieții sălbatice, identificând ceea ce a fost numit ulterior „Efectul Kesterson”. Conform studiului realizat de Institutul de Studii Geologice al Statelor Unite ale Americii, 64% dintre embrionii și puii de păsări acvatice examinați erau deformați sau moriau. Această cifră reflectă impactul combinat al deformărilor fizice și al deceselor precoce, afectând supraviețuirea păsărilor în etapele critice ale vieții.
Procesul de contaminare a început după finalizarea rezervorului Kesterson în 1971, ca parte a unui sistem de drenaj. După suspendarea construcției Canalului de Drenaj San Luis, porțiunea existentă a început să direcționeze apa de drenaj către rezervație. Începând cu anul 1978, drenajul agricol subteran a început să alimenteze zona, iar până în 1981, apa care intra în rezervor era integral apă salină de drenaj, facilitând acumularea seleniului.
Mecanismul prin care seleniul a ajuns în organismele păsărilor a fost unul complex, implicând întregul lanț trofic. În lacuri, procesele biologice și evaporarea au favorizat concentrarea acestui element, care a fost ingerat de ființele acvatice. Ulterior, păsările au acumulat seleniul în țesuturile lor prin hrănire, proces care a dus la consecințele observate de experți. Poluarea a reușit astfel să pătrundă profund în sistemul biologic al rezervației.
Pentru a stopa dezastrul, au fost implementate măsuri de curățare și control, începând cu un ordin emis în 1985. După trei ani, părți ale rezervorului au fost umplute cu aproximativ 764.500 de metri cubi de pământ, transformând habitatele acvatice în habitate terestre. Monitorizarea intensivă a zonei a fost menținută între 1989 și 2014, procesul de remediere a contaminării durând mai mult de două decenii pentru a obține rezultate stabile.
Evoluția situației din Kesterson demonstrează cât de lung este procesul de recuperare a unui ecosistem afectat de poluare chimică. Analizele științifice publicate în 2020, bazate pe datele de monitorizare din 2013 și 2014, indică faptul că concentrațiile de seleniu au devenit relativ stabile. În prezent, riscul pentru fauna sălbatică din acea zonă este considerat scăzut, după perioada lungă de intervenții și monitorizare constantă.