Psihologul Aliodor Manolea a oferit detalii despre dificultățile și persecuțiile la care au fost supuse profesiile de psiholog în perioada comunismului. Într-o discuție inițiată de jurnalistul Val Vâlcu, specialistul a explicat cum practicile precum meditația transcendentală au intrat în conflict direct cu politicile partidului comunist. Această formă de concentrare mentală, menită să liniștească mintea, a fost privită cu suspiciune de către autorități din cauza conotațiilor sale spirituale.
Conform declarațiilor lui Aliodor Manolea, regimul a decis că nu mai are nevoie de psihologi capabili să analizeze omul nou, constructorul socialismului. Această decizie a servit drept pretext pentru a elimina cadrele de la Institutul de Psihologie al Academiei Române. Procesul a fost descris ca o decapitare a celor care aveau capacitatea de a gândi critic și de a influența masele largi de cetățeni, afectând profund dezvoltarea științei psihologice în țară.
Specialistul a menționat nume concrete de oameni care au fost victime ale acestor decizii politice radicale. Profesorul emerit Ion Mânzat, care la vârsta de 90 de ani predă încă la Universitatea Hyperion, a fost trimis să lucreze ca gunoier. Totodată, doamna Irina Holdevici, care a ocupat funcții de referent științific la doctorate și a fost îndrumător pentru Aliodor Manolea, a fost trimisă la strung pentru a fi scoasă din mediul academic.
Meditația transcendentală a fost utilizată ca un instrument de catalogare pentru a marginaliza anumite grupuri de oameni. Deși se baza pe tehnici de concentrare mentală, ritualurile asociate au permis autorităților să elimine acești indivizi din viața culturală a României. Prin acest mecanism, regimul a reușit să controleze spațiul mental al populației, eliminând orice formă de spiritualitate care nu se încadra strict în limitele impuse de doctrina oficială a partidului.
Persecuția acestor specialiști a reprezentat o tentativă de a controla complet structura socială prin eliminarea influenței intelectualilor. Prin transformarea profesorilor și cercetătorilor în muncitori necalificați, regimul a urmărit distrugerea autorității științifice. Această strategie a vizat nu doar eliminarea unor practici de meditație, ci și controlul total asupra modului în care cetățenii își gestionează gândirea și starea de bine interioară, sub supravegherea constantă a statului.
Istoria psihologiei în România este marcată de aceste perioade de instabilitate instituțională și de eliminarea forțată a expertizei academice. În timpul regimurilor totalitare, instituțiile de cercetare precum Academia Română au fost adesea supuse unor restructurări ideologice care au dus la pierderea unor talente semnificative. Aceste transformări au lăsat urme adânci în structura educațională și în capacitatea de analiză psihologică a societății românești pe termen lung.