În perioada regimului comunist, industria auto românească a funcționat pe două planuri distincte. Pe de o parte, populația avea acces la modele de serie cu performanțe modeste, precum Dacia 1300 sau 1310, produse la Mioveni. Pe altă parte, în cadrul fabricilor se dezvoltau proiecte secrete și modele de lux, precum Dacia 2000 sau Dacia 1300 Diplomat, destinate exclusiv elitei de partid sau piețelor externe, cu un nivel de dotări mult peste standardul obișnuit.
Modelul Dacia 1310 TS a reprezentat un punct de cotitură pentru orgoliul regimului, fiind conceput pentru a impresiona în exterior. Lansată în 1980, această versiune a fost modificată atât la nivel de caroserie, cât și la capitolul mecanic, folosind un motor de tip Renault 12 Gordini. Motorul a fost ajustat pentru a dezvolta 150 de cai putere, de la cele 54 de cai putere ale modelului standard. Interiorul era dotat cu scaune tapițate cu vinil maro, inserții de lemn, sistem de aerisire și chiar priză în portbagaj.
O altă mașină de lux, accesibilă doar nomenclaturii, a fost Dacia 2000, produsă între 1979 și 1982. Aceasta era o adaptare după modelul Renault 20 TS, dotată cu un motor de 2.200 cm³ care genera 115 cai putere la 5.500 de rotații pe minut. Vehiculul oferea dotări avansate pentru epoca sa, precum geamuri electrice, aer condiționat, computer de bord și direcție asistată. Proiectul a fost limitat la un număr redus de unități, fiind utilizat de Nicolae Ceaușescu și membrii Comitetului Central.
În atelierele de specialitate au existat și proiecte de tip prototip, precum misterioasa Dacia 1300 Diplomat. Acest model, conceput în 1979, era o limuzină de tip Pullman cu șase uși și opt locuri, destinată oficial misiunilor diplomatice. Se menționează că ar fi fost dotată cu un motor de tip Ford și un interior de lux cu scaune de piele maro. Un alt proiect a fost Dacia 1310 M, un model hibrid prezentat în 1979, care utiliza un amestec de benzină și metanol pentru economisirea combustibilului.
Proiectul hibrid Dacia 1310 M a întâmpinat însă dificultăți tehnice majore din cauza utilizării metanolului. Acest combustibil a provocat uzura rapidă a componentelor din aluminiu, zinc și a garniturilor de cauciuc, deoarece motorul nu fusese proiectat pentru acest tip de ardere. De asemenea, natura agresivă a metanolului a afectat mecanismele de combustie și a reprezentat un risc de toxicitate. Din cauza acestor probleme tehnice și a uzurii accelerate, modelul nu a reușit să ajungă niciodată în producția de serie.
Istoria industriei auto din România a fost marcată de o dualitate între necesitatea de a produce vehicule de serie și dorința de a crea modele de prestigiu. În timp ce standardele de calitate au scăzut în anii '80 din cauza politicii de asimilare internă, proiectele de lux au continuat să existe în umbră. Aceste modele, fie că erau destinate exportului sau elitei, au demonstrat capacitatea de inginerie a vremii, chiar dacă rămâși în principal în memoria colectivă ca simboluri ale unui acces restricționat.