Ultima dată când România a organizat alegeri parlamentare anticipate a fost în decembrie 1933. Contextul istoric al acelei perioade era marcat de criza economică și de o viață politică fragmentată, în condițiile în care relațiile dintre partide și regele Carol al II-lea erau tensionate. În acele vremuri, mișcările extremiste câștigau teren atât în Europa, cât și pe teritoriul României, influențând semnificativ climatul politic de la urne.
Procesul de organizare a scrutinului a început pe 14 noiembrie 1933, când Carol al II-lea i-a încredințat conducerea Guvernului liberalului Ion G. Duca. La doar patru zile, pe 18 noiembrie, Parlamentul a fost dizolvat prin decret regal, deși fusese ales în vara anului 1932 și nu se afla aproape de sfârșitul mandatului de patru ani. Alegerile pentru Adunarea Deputaților au fost fixate pentru 20 decembrie 1933, în timp ce pentru Senat, votul s-a desfășurat în etape între 22 și 29 decembrie.
Sistemul politic de atunci permitea regelui să dizolve ambele Camere sau doar una dintre ele, conform Constituției din 1923. Un mecanism frecvent implica numirea unui nou guvern de către rege, urmată de dizolvarea Parlamentului, pentru ca noul Cabinet să organizeze alegerile. Istoricul Ioan Scurtu a descris acest proces ca fiind unul care oferea avantaj partidelor la guvernare, deoarece noul guvern putea instala proprii oameni, precum prefecți și primari, în administrația locală înainte de vot.
La scrutinul pentru Camera Deputaților, PNL a obținut aproximativ 51% din voturi, adică 1.518.864 de sufragii, și a câștigat 300 de mandate din cele 387 disponibile. Rezultatul a fost influențat de sistemul electoral din 1926, care prevedea „prima electorală”: partidul care depășea pragul de 40% primea jumătate din mandate, restul fiind distribuite proporțional. Partidul Național-Țărănesc, principalul adversar, a obținut doar aproximativ 14% din voturi și 29 de mandate, în timp ce PNL a asigurat o majoritate solidă și în Senat.
Campania electorală a fost marcată de violențe între poliție și legionari, în contextul confruntării dintre stat și extrema dreaptă. Pe 9 decembrie 1933, Guvernul Duca a interzis Garda de Fier, susținând că organizația urmărea schimbarea ordinii constituționale prin metode revoluționare. Tragica consecință a acestor tensiuni a survenit pe 29 decembrie 1933, când Ion G. Duca a fost asasinat de membri ai Mișcării Legionare pe peronul gării din Sinaia, imediat după o audiență la Castelul Peleș.
Instabilitatea parlamentară a fost o trăsătură a perioadei interbelice, cu o durata medie de existență a unui Parlament de aproximativ doi ani între 1919 și 1937. În acest interval, România a organizat zece scrutinuri parlamentare, dintre care doar cele din 1922 și 1933 au ajuns la durata normală a legislaturii. După 1989, România nu a mai organizat nicio alegere parlamentară anticipată, spre deosebire de perioada interbelică unde dizolvarea legislativului era un instrument politic utilizat frecvent.