Dosarul de urmărire informativă cu numele de cod „Socrate”, păstrat la CNSAS, dezvăluie campania de supraveghere desfășurată de Securitate asupra poetului Nichita Stănescu. Urmărirea a fost oficializată la sfârșitul lunii noiembrie 1974, după ce autoritățile au identificat semnalări privind nemulțumirile scriitorului față de politica partidului în domeniul literaturii. Ofițerii de la Securitate au monitorizat constant activitatea sa, suspectând că acesta încerca să stabilească relații cu cetățeni străini pentru a-și facilita publicarea și afirmarea în Occident.
În cadrul acestui dosar, Securitatea a construit un profil psihologic al poetului, descriindu-l ca pe o persoană extrem de orgolioasă care nu acceptă critici literare. Documentele consemnează că nemulțumirile lui Nichita Stănescu erau adesea accentuate de consumul de alcool și de influența cercului său de prieteni, format din scriitori precum Fănuș Neagu sau Gheorghe Tomozei. Supravegherea a vizat nu doar poetul, ci și întreaga sa rețea de contacte, încercând să cartografieze mediul intelectual din jurul său.
Un aspect semnificativ al dosarului vizează conflictele financiare și de prestigiu din cadrul Uniunii Scriitorilor. Informatorii au raportat detalii despre gestionarea Fondului Literar, aducând în discuție privilegii și împrumuturi acordate unor scriitori precum Nichita Stănescu, Fănuș Neagu sau Nicolae Breban. Securitatea a utilizat aceste rivalități de breaslă și plângerile legate de resursele financiare pentru a colecta informații despre alianțele și taberele din lumea literară, transformând conflictele de interese în materiale de monitorizare.
Dosarul documentează și tensiunile generate de deplasările în străinătate, precum iminenta plecare a unei delegații în Suedia. Scriitori precum Nicolae Breban, Alexandru Ivasiuc sau Marin Preda au fost subiectul unor discuții aprinse, între alți membri ai Uniunii Scriitorilor, privind accesul la pașapoarte și contactele cu străinii. În acest context, Securitatea a monitorizat atent orice tentativă de a menține legături cu intelectuali din Occident, considerând aceste acțiuni drept semnale de suspiciune politică.
Pe parcursul anului 1975, imaginea lui Nichita Stănescu în documente a început să se schimbe odată cu succesul său internațional. De la a fi un subiect de suspiciune, poetul a devenit o figură recunoscută prin volumele publicate în Suedia, Anglia și Franța. După primirea premiului Herder din partea academiei din Viena, Securitatea a concluzionat că starea sa morală s-a îmbunătățit semnificativ, ceea ce a dus la propunerea închiderii dosarului în ianuarie 1976, deoarece urmărirea nu mai era justificată.
În perioada comunismului, instituțiile de cultură precum Uniunea Scriitorilor aveau un rol complex, fiind puncte de intersecție între activitatea profesională și controlul statului. Accesul la fonduri, funcții sau deplasări externe era strict reglementat, transformând orice succes sau eveniment personal într-un subiect de interes pentru aparatul de supraveghere, care urmărea atât activitatea politică, cât și viața privată a intelectualilor.