Sistemele juridice din diverse țări europene oferă chiriașilor drepturi care ar putea genera dificultăți semnificative pentru proprietari, în special în ceea ce privește stabilitatea locativă. În timp ce în România protecția se concentrează pe respectarea clauzelor contractuale și a stării locuinței, în Europa de Vest legislația intervine direct asupra dreptului proprietarului de a decide cine locuiește în proprietatea sa. Această diferență de abordare creează un contrast major între piața imobiliară locală și cea europeană.
În Spania, guvernul lui Pedro Sánchez a încercat recent să extindă protecția prin două decrete adoptate la 29 septembrie. Una dintre măsurile prevedea că, după o perioadă de cinci sau șapte ani, contractele ar fi trebuit prelungite automat, iar proprietarul care refuza continuarea ar fi trebuit să plătească o despăgubire de cel puțin 12 luni de chirie. Totuși, Congresul Deputaților a respins aceste măsuri pe 2 octombrie 2026, iar regulile privind despăgubirile și protecția până în 2030 nu mai sunt în vigoare.
Anglia a introdus schimbări radicale începând cu 1 mai 2026, eliminând procedura de tip „no-fault eviction”. Proprietarii nu mai pot solicita locuința înapoi fără un motiv legal explicit, cum ar fi vânzarea sau utilizarea personală, motive care nu pot fi invocate nici în primele 12 luni. În plus, majoritatea contractelor private nu mai au o dată fixă de expirare, funcționând periodic, de regulă de la lună la lună, până când chiriașul decide să plece sau proprietarul folosește motivele legale.
Germania oferă un nivel de stabilitate și mai ridicat, unde contractele pe durată determinată pot fi încheiate doar dacă proprietarul indică de la început motive recunoscute de lege. Dacă motivul nu este comunicat în scris, contractul este considerat pe durată nedeterminată. Pentru a încheia un astfel de contract, proprietarul trebuie să demonstreze un „interes legitim”, precum nevoia familiei de a locui acolo, însă dorința de a închiria la un preț mai mare nu este acceptată ca motiv.
Franța utilizează „trêve hivernale”, un armistițiu de iarnă care amână evacuările între 1 noiembrie și 31 martie. În zonele cu presiune mare pe piață, creșterile chiriilor sunt reglementate, un sistem care a fost prelungit pentru perioada 1 august 2026 – 31 iulie 2027. De asemenea, proprietarii nu pot impune anumite clauze, precum vizitele în zilele de sărbătoare sau interzicerea activităților religioase sau politice, sub sancțiunea considerării acestora ca fiind nescrise în contract.
În România, Codul civil și Codul de procedură civilă oferă anumite protecții, precum interdicția evacuărilor între 1 decembrie și 1 martie. Totuși, lipsesc mecanismele de stabilitate pe termen lung seenute în Europa, precum contractele practic nedeterminate sau plafoanele naționale de chirie în zonele tensionate. În România, expirarea unui contract pe durată determinată are o greutate juridică mult mai mare, putând fi utilizată ca titlu executoriu pentru restituirea bunului.