Cucerirea Transilvaniei de către unguri nu a fost rezultatul unei singure ofensive militare, ci un proces lung și complex care s-a întins pe parcursul a două secole. Pentru a stabili un control efectiv asupra acestui teritoriu vast, au fost necesare intervenții din partea a aproximativ 18 regi. Această expansiune a fost marcată de o succesiune de etape, de la explorări tribale până la integrarea în sistemul feudal occidental.
Procesul a început la sfârșitul secolului al IX-lea, când Árpád a condus triburile maghiare în Panonia. La acea vreme, ungurii erau o uniune de șapte triburi de păstori-războinici, de origine fino-ugrică, care au început să exploreze Transilvania. În loc de o cucerire totală și imediată, primele contacte au implicat cete conduse de gyula, care evaluau potențialul militar al localnicilor. Aceștia decideau dacă să atace sau să se retragă, transformând ulterior populațiile supuse în vasali care plăteau tribut.
În această perioadă, realitatea politică era una de coexistență și conflict între diverse grupuri, inclusiv români, slavi și bulgari. Căpetenii precum Gelu, un conducător de origine română, conduceau armate mixte de români și slavi. Un aspect important este că unii unguri au ales să se stabilească local, formând dinastii independente de cea din Panonia. Un exemplu este Tuhutum, care a preluat puterea în zona Someșului și a condus comunitățile de români și slavi alături de războinicii săi.
O schimbare majoră a avut loc odată cu primul rege ungur, Ștefan, care a început integrarea sistematică a regiunii în structurile administrative maghiare. Acesta a impus modelul de creștinare și sistemul feudal occidental, înlocuind treptat organizările anterioare. Totuși, procesul de cucire a fost fluid și a urmat etape clare, de la Valea Someșului Mic în jurul anului 1000, până la linia Oltului și Munții Carpați spre anul 1200. Această expansiune a fost însoțită de o restructurare social-economică profundă.
În ciuda expansiunii, multe structuri românești au reușit să își păstreze autonomia prin instituții proprii, precum dreptul cunoscut sub numele de jus valachicum. Regiuni precum Țara Maramureșului, Țara Făgărașului, Țara Amlașului sau Țara Hațegului au funcționat ca entități cu o autonomie pronunțată. Cnezii și jupanii locali au fost adesea atrași de regii unguri prin domenii și favorii, integrându-se în noul sistem politic fără a anihila complet vechile forme de organizare comunitariană.
Istoria medievală a regiunii este marcată de aceste tranziții de putere și de complexitatea relațiilor dintre diversele etnii din zona carpatică. Procesul de cucire a fost unul de consolidare graduală, unde controlul politic și militar a prevalat adesea asupra unei supuneri absolute, permițând menținerea unor norme juridice și a unor conducători locali în cadrul regatului maghiar.