La sfârșitul secolului al XVIII-lea, zborul cu balonul era o aventură plină de pericole, iar coborârea în siguranță rămânea o provocare tehnică majoră. Pe 22 octombrie 1797, André-Jacques Garnerin a reușit o demonstrație istorică deasupra Parisului, în zona Parc Monceau. Francezul a urcat cu un balon și a ales să coboare folosind o parașută atașată unei nacele, realizând un salt de la o înălțime de aproximativ 1.000 de metri. În ciuda oscilațiilor violente, acesta a ajuns la sol fără răni grave.
Deși ideea de a folosi o suprafață de pânză pentru a încetini căderea era explorată și de Leonardo da Vinci prin schițe, Garnerin a fost unul dintre primii care au aplicat principiul practic. În 1783, Louis-Sébastien Lenormand realizase deja o demonstrație similară, contribuind la popularizarea ideii că rezistența aerului poate controla coborârea. Totuși, experimentul lui Garnerin a demonstrat că un aparat proiectat special poate susține un om în timpul unei căderi de la o altitudine considerabilă.
Dispozitivul utilizat de André-Jacques Garnerin era compus dintr-o cupolă de pânză cu un diametru de aproximativ șapte metri și o nacelă suspendată prin corzi. Aparatul, care era atașat unui balon cu hidrogen, nu dispunea de un orificiu central pentru stabilitate, așa cum au parașutele moderne. Din acest motiv, în timpul coborârii de la 1.000 de metri, aeronautul a fost supus unor mișcări laterale și oscilații extrem de puternice, care au provocat o mare emoție spectatorilor de la sol.
Construcția unei astfel de parașute presupunea rezolvarea unor probleme tehnice complexe legate de rezistența materialului și de stabilitate. Cupola de pânză trebuia să se deschidă fără să se rupă sub presiunea aerului, iar sistemul de prindere trebuia să distribuie greutatea în siguranță. Experiența lui Garnerin a evidențiat faptul că simpla susținere a greutății nu era suficientă, fiind necesară și controlarea vitezei de coborâre pentru a evita mișcările haotice în timpul zborului.
Succesul experimentului a fost continuat de soția sa, Jeanne-Geneviève Labrosse, care a devenit prima femeie care a efectuat un astfel de salt, pe 12 octombrie 1799. André-Jacques Garnerin a continuat să facă demonstrații și în Anglia, în anul 1802, de la o înălțime chiar mai mare. Deși a murit în 1823 într-un accident cu balonul, contribuția sa a validat principiul fundamental al utilizării unei cupole de pânză pentru a încetini căderea.
În istoria aviației, dezvoltarea parașutei a urmat o evoluție lungă, de la spectacolele publice ale secolului al XIX-lea până la utilizarea militară de amplă. În timpul Primului Război Mondial, aceste dispozitive au început să fie esențiale pentru salvarea personalului aflat în baloanele de observație. Ulterior, la începutul secolului al XX-lea, tehnologia a fost adaptată pentru piloții de avioane, transformând parașuta dintr-un instrument de demonstrație într-un echipament de salvare critic.