Supraviețuirea epopeii „Odiseea” este rezultatul unui proces de transmitere care a durat aproape 3.000 de ani, trecând prin diverse forme de suport material. Deși nu există niciun exemplar scris de mâna lui Homer, textul a fost păstrat prin recitare, memorare și copiere manuală de către generații succesive. De la poezia orală din Grecia arhaică până la manuscrisele medievale și edițiile tipărite, fiecare etapă a fost crucială pentru ca povestea lui Ulise să nu dispară din istorie.
Cele mai vechi fragmente ale poemului au fost descoperite în Egipt, unde condițiile climatice au permis conservarea papirusurilor. În Egiptul elenistic și roman, limba greacă era utilizată pe scară largă în administrație și educație, facilitând studiul operelor homerice. Scribii au transcris versurile pe papirusuri, un material extras din plantele Nilului, iar nisipul uscat a protejat aceste documente de degradare. Printre mărturiile găsite în regiunile Fayum și Oxyrhynchus se numără fragmente datate chiar în secolul al III-lea î.Hr.
O descoperire arheologică semnificativă a avut loc în Grecia, în zona sanctuarului de la Olympia, în vara anului 2018. Arheologii au identificat o tăbliță de lut pe care erau inscripționate 13 versuri din cântul al XIV-lea al epopeii. Fragmentul descrie momentul în care Ulise, deghizat, ajunge la porcarul Eumeu. Deși tăblița a fost datată în perioada romană, probabil în secolul al III-lea după Hristos, ea nu este cea mai veche dovadă, dar demonstrează circulația textului în lumea greco-romană.
După perioada antică, conservarea integrală a textului a depins de activitatea cărtarilor bizantini din Evul Mediu. Aceștia au continuat să studieze și să multiplice manuscrisele grecești, integrând operele lui Homer în programele de educație literară. Cele mai vechi manuscrise complete ale „Odiseei” care au ajuns până la noi provin din această perioadă, datând de obicei din secolele X–XI după Hristos. Fără acest efort de copiere manuală în perioada medievală, textul ar fi putut fi pierdut definitiv.
Un moment de cotitură pentru accesibilitatea operei a avut loc în anul 1488, la Florența, prin apariția primei ediții tipărite în limba greacă. Această ediție, care includea și „Iliada”, a fost pregătită de cărturarul Demetrios Chalkokondyles. Introducerea tiparului a schimbat radical modul în care literatura circula, trecând de la copierea costisitoare a manuscriselor la producția de mai multe exemplare. Acest pas a permis răspândirea epopeilor în Europa Renașterii, făcându-le accesibile unui public mult mai larg de cititori.
Istoria literaturii clasice arată cât de fragilă poate fi existența unei opere fără un sistem de conservare stabil. În Antichitate, pierderea unui papirus sau arderea unei biblioteci putea șterge definitiv o lucrare din memoria umanității. „Odiseea” a reușit să traverseze imperii, războaie și schimbări de limbă, transformându-se dintr-o tradiție orală într-un text universal. Astăzi, de la poeții care recitau în fața publicului la bibliotecile digitale, drumul textului a fost unul extrem de lung și complex.