Scriitorul german Philipp Ruch, în noua sa lucrare intitulată „Recidiva”, propune o reinterpretare a modului în care a avut loc ascensiunea dictatorului Adolf Hitler. Ruch susține că interpretarea actuală a succesului electoral al fascismului este distorsionată de imaginea de de-al Treilea Reich. Autorul analizează perioada în care Germania era încă o democrație, încercând să descopere mecanismele care au permis mișcărilor extremiste să câștige teren, oferind o perspectivă asupra fenomenelor similare din prezent.
Analiza sa pune accentul pe alegerile federale din 1930, un moment pe care îl consideră mult mai decisiv decât evenimentele din 1932 sau 1933. În 1928, partidul NSDAP obținea doar 800.000 de voturi și intra cu 12 locuri în parlament. Totuși, în 1930, numărul voturilor a sărit la 6,4 milioane, iar numărul locurilor în parlament a crescut la 107. Această evoluție a reprezentat un șoc pentru sistemul politic, deoarece un partid de la marginea spectrului politic a devansat trei mari partide de dreapta.
Philipp Ruch contrazice mitul liderului carismatic, afirmând că succesul NSDAP a avut foarte puține de-a face cu Hitler. În acea perioadă, Hitler nu era nici măcar cetățean german, fiind un străin cu antecedente penale care risca deportarea. Autorul îl descrie pe dictator nu ca pe un geniu politic, ci ca pe un „criminal leneș care se trezea la prânz”. De asemenea, Ruch subliniază că naziștii nici măcar nu erau convinși de ideea unui „Führer”, existând nemulțumiri interne privind cultul personalității.
O altă afirmație surprinzătoare vizează mașinăria de propagandă a naziștilor, considerată de mulți ca fiind extraordinară. Ruch susține că, în realitate, propaganda nazistă era o „bătaie de joc amatoricească și de toată rușenia”. Ziarele lor nu erau profesionale și nu se vindeau bine, în timp ce alte partide foloseau reclame luminoase și avioane pentru publicitate. Autorul argumentează că nici criza economică nu explică totul, deoarece în zonele cu șomaj ridicat, partidul nazist a avut rezultate relativ slabe.
În prezent, Ruch observă similitudini între modul în care partidele fasciste de altădată gestionau scandalurile și comportamentul actual al unor mișcări de extremă dreapta. El compară reziliența naziștilor cu cea a unor partide moderne, care par imune la scandaluri de corupție. Autorul menționează că setea de violență a fascismului a fost un factor de atractivitate pentru votanți și avertizează că, în Germania, partide precum AfD ar putea duce societatea spre un episod similar cu cel din Bosnia și Herțegovina.
Ascensiunea mișcărilor radicale în Europa este un subiect de studiu constant pentru istoriografii, care analizează modul în care instabilitatea politică și economică poate transforma structurile democratice. În contextul actual, analiza evoluției partidelor de extremă dreapta rămâne un element esențial pentru înțelegerea dinamicii electorale și a riscurilor de polarizare socială în statele europene.