Nivelul apei de la lacul Brenets, situat la granița dintre Franța și Elveția, a scăzut într-o proporție alarmantă, lăsând în urmă o albie aproape uscată. Proprietarul companiei de navigație Lacul Brenets, Yvan Durig, monitorizează zilnic volumul de apă rămas în bazinul din partea de nord a lacului. Situația este critică pentru activitatea economică și pentru ecosistemul local, pe măsură ce apa dispare din rezervorul natural alimentat de râul Doubs.
În mod normal, nivelul apei în zona monitorizată variază între 25 și 30 de metri, însă în prezent s-au măsurat doar 9 metri. Această scădere de două treimi a forțat oprirea navigației încă de la data de 20 iulie, chiar în plin sezon. Yvan Durig a declarat că această situație este insuportabilă pentru compania sa, având în vedere că cele 20 de ambarcațiuni de croazieră ale sale sunt acum blocate în albia secată a râului.
Lacul Brenets, cunoscut sub numele de Lacul Chaillexon în Franța, se varsă într-o depresiune care alimentează cascada Saut du Doubs. În prezent, această cascadă de 27 de metri este complet secată, iar pe mare parte a lacului rămâne doar vegetație prin care curge un pârâu foarte subțire. Peștii se află acum într-o zonă extrem de înghesuită, fiind concentrați la capacitate maximă în micul volum de apă rămas disponibil.
Locuitorii din Les Brenets, precum istoricul amator David Favre, exprimă un sentiment de abandon față de autorități. Acesta menționează că, de la seceta din 2018, lacul se golește aproape în fiecare an sau la fiecare doi ani. Deși natura carstică a solului de pe platoul Haut-Doubs permite infiltrării apei în subteran prin falii și cavități, rezidenții consideră că intensitatea actuală a fenomenului este extrem de îngrijorătoare.
Autoritățile franceze și elvețiene au creat un grup de lucru în anul 2022 pentru a studia metode de limitare a infiltrării apei în fisurile solului. Totuși, de la înființarea acestui grup, nu au mai fost luate măsuri concrete pentru a proteja debitul lacului. Situația actuală se apropie de recordul negativ înregistrat în anul 1906, ceea ce pune sub semnul întrebării stabilitatea acestui ecosistem de la marginea Munților Jura.
Fenomenul de uscare a lacului este strâns legat de caracteristicile geologice ale zonei, unde solul permite apei să dispară rapid de la suprafață. Această natură carstică a terenului face ca pierderile de apă să fie dificil de controlat în perioadele de secetă. Locuitorii locali sunt obișnuiți cu fluctuațiile de nivel, însă viteza cu care apa dispare în acest sezon a creat o stare de alertă în comunitate.