Oamenii de știință au descoperit o explicație pentru lipsa unor perioade masive de timp din istoria geologică a Pământului, unde anumite straturi de roci par să fi dispărut complet. Pe întreaga planetă, formațiunile stâncoase conțin goluri colosale în arhiva geologică, lăsând cercetătorii nedumeriți cu privire la capitolele lipsă din trecutul planetei. Răspunsul la această enigmă se află acum, conform noilor cercetări, adânc în interiorul Pământului, în zona mantalei.
În mod normal, procesul de formare a rocilor sedimentare permite geologilor să reconstituie mediile străvechi, deoarece straturile mai vechi se află, de regulă, sub cele mai tinere. Totuși, arhiva nu este întotdeauna ordonată, fenomen exemplificat de Marea Discontinuitate (Great Unconformity). În Marele Canion din Statele Unite, roci separate de sute de milioane de ani stau așezate direct unele peste altele, fără straturile intermediare așteptate. Acest fenomen de goluri cronologice a fost identificat și în Europa, Australia, Africa și Asia, cu intervale lipsă de la 200 de milioane până la peste un miliard de ani.
Santosh Dhungana, autorul principal al studiului, compară acest fenomen cu o carte din care a fost smulsă o secțiune uriașă de la mijloc. Cercetarea, publicată în revista Nature, a fost realizată de Dhungana împreună cu Nicolas Flament, care au investigat dacă activitatea de la mare adâncime a fost responsabilă pentru aceste lacune. Folosind modele computerizate, aceștia au explorat modul în care circulația lentă a rocilor fierbinți din mantaua Pământului ar fi putut influența continentele de-a lungul unor perioade de sute de milioane de ani.
Rezultatele simulărilor indică faptul că trei regiuni continentale majore, respectiv Laurentia, Baltica și China de Nord, au fost împinse treptat în sus în timpul erei neoproterozoice. Acest proces a avut loc între un miliard și 540 de milioane de ani, lăsând vaste suprafețe de uscat expuse intemperiilor și eroziunii. Astfel, apa și vântul au putut eroda rocile formate anterior, explicând dispariția materialului geologic. Ulterior, aceste regiuni au început să se scufunde, iar creșterea nivelului mării a permis acumularea de noi sedimente peste suprafețele erodate.
Această delimitare clară dintre rocile străvechi și cele tinere este rezultatul coincidenței dintre ridicarea și scufundarea continentală și dovezile geologice observate în America de Nord, Europa de Nord și China de Nord. Studiul sugerează că mișcările din adâncul mantalei au jucat un rol fundamental în modelarea arhivelor geologice pe care le studiem astăzi. Astfel, paginile lipsă din povestea Pământului nu s-au pierdut din întâmplare, ci au fost șterse de dinamica internă a planetei.
În geologie, studiul straturilor de roci este esențial pentru înțelegerea evoluției climatice și biologice a Pământului. Procesele de eroziune și sedimentare sunt cele care construiesc cronologia planetei, însă activitatea tectonică și mișcările mantalei pot altera radical aceste înregistrări. Înțelegerea modului în care mișcările interne afectează suprafața terestră ajută la reconstrucția mai precisă a istoriei geologice pe care o putem observa în prezent prin analiza rocilor.