Viața muzicală a lui Piotr Ilici Ceaikovski a fost marcată de mari succese, însă viața sa personală a fost plină de traume. În toamna anului 1877, compozitorul ar fi trecut printr-o criză extremă, cauzată de relația cu Antonina Miliukova. Potrivit unor mărturii, acesta ar fi încercat să provoace o boală fatală pentru a-și încheia viața fără a lăsa urme de sinucidere.
Căsnicia cu Antonina Miliukova a început în 1877, după ce aceasta i-a trimis scrisori în care își declara dragostea. Deși Ceaikovski nu era îndrăgostit, a acceptat căsătoria cu speranța de a obține o stabilitate socială și de a evita zvonurile despre viața sa intimă. Totuși, acest eveniment l-a împins spre o stare de disperare profundă, afectându-i sănătatea mentală într-un mod sever.
Nikolai Kashkin, un apropiat al compozitorului, a relatat că în septembrie 1877, Ceaikovski ar fi mers pe malul râului Moscova. Acolo, el ar fi intrat în apă până la nivelul brâului pentru a contracta o pneumonie fatală. Scopul era ca moartea să pară una naturală, pentru a nu-și lăsa familia, inclusiv tatăl și frații, cu durerea unei sinucideri evidente.
În corespondența sa cu Nadejda von Meck, Ceaikovski a recunoscut că se gândește la moarte, dar că nu poate recurge la o metodă violentă. El a menționat că legătura de la familie și dorința de a-și continua munca îl mai țin în viață. De asemenea, a exprimat teama că o moarte bruscă ar fi lăsată un impact devastator asupra celor apropiați.
Totuși, versiunea lui Kashkin este contestată de biografi și de alte documente. Într-o scrisoare trimisă lui Karl Albrecht, Ceaikovski menționează posibilitatea de a se îneca în râul Moscova, dar nu detaliazul despre intrarea intenționată în apă pentru îmbolnărie. Biograful Alexander Poznansky a sublieniat această discrepanță între mărturia lui Kashkin și scrisorile reale ale compozitorului.
Istoria personală a marilor figuri culturale este adesea subiectul unor dezbateri între mărturiile contemporanilor și documentele oficiale. În cazul lui Ceaikovski, mărturia lui Nikolai Kashkin a fost publicată abia după moartea compozitorului, în volumul său despre amintiri. Această situație evidențiază dificultatea de a distinge între realitatea istorică și interpretările biografice într-un context de criză personală.