În anul 1963, lumea financiară americană a fost zguduită de un eveniment de o amploare neobișnuită, cunoscut sub numele de „Marele scandal al uleiului pentru salată”. Anthony „Tino” De Angelis, un comerciant american, a reușit să obțină împrumuturi financiare imense folosind ca garanție stocuri de ulei vegetal care nu existau în realitate. Deși documentele oficiale confirmau prezența mărfii în depozite, investigațiile ulterioare au dezvăluit că rezervoarele folosite pentru a susține averea sa pe hârtie erau, de fapt, pline cu apă.
Afacerea era gestionată prin compania Allied Crude Vegetable Oil, care comercializa diverse tipuri de uleiuri vegetale, inclusiv ulei de soia. De Angelis utiliza un mecanism de împrumut garantat cu marfă, un procedeu prin care băncile oferau bani, iar stocurile din depozit serveau drept garanție pentru datorii. Dacă firma nu își putea achita obligațiile, creditorii aveau dreptul de a vinde uleiul pentru a-și recupera sumele împrumutate, însă acest sistem a fost exploatat prin falsificarea realității din depozite.
Frauda a fost posibilă deoarece băncile nu efectuau controale fizice directe, bazându-se exclusiv pe certificate care atestau cantitățile depozitate. O parte din aceste documente erau emise de o filială American Express, nume care oferea o legitimitate falsă garanțiilor prezentate creditorilor. De Angelis a profitat de această încredere, exploatând distanța dintre datele din acte și conținutul real al rezervoarelor, unde uleiul plutea deasupra unei cantități mari de apă, ascunzând astfel lipsa de marfă la o verificare superficială.
Pentru a amplifica înșelătoria, angajații foloseau conducte pentru a muta uleiul dintr-un rezervor în altul, permițând numărarea aceleiași mărfă de mai multe ori în documente. Această circulație artificială a stocurilor a făcut ca cantitățile înscrise pe certificate să crească constant, susținând astfel noi împrumuturi. Fondurile obținute nu erau doar pentru acoperirea cheltuielilor, ci alimentau și speculații pe piața uleiurilor vegetale, prin cumpărarea de contracte bursiere bazate pe pariați pe creșterea prețurilor.
Sistemul a intrat în colaps în noiembrie 1963, când Allied Crude Vegetable Oil a declarat falimentul, lăsând creditorii în fața unor pierderi estimate la peste 150 de milioane de dolari ai vremii. De Angelis a fost condamnat la închisoare, unde a petrecut șapte ani, în timp ce American Express a trebuit să plătească zeci de milioane de dolari pentru a acoperi revendicările creditorilor și pentru a-și proteja reputația. În acel moment, s-a constatat că apa din rezervoare nu putea fi vândută pentru a achita datoriile rămase.
Istoria acestui scandal subliniază vulnerabilitatea sistemelor de verificare atunci când documentele sunt emise pe baza unor controale eronate sau superficiale. În cadrul piețelor financiare, încrederea în certificate și în numele instituțiilor respectabile este esențială, însă acest caz a demonstrat că o singură eroare de la început poate propaga minciuna prin întregul lanț de tranzacționare. Cazul rămâne un exemplu clasic de modul în care manipularea stocurilor fizice poate duce la prăbușirea unor structuri financiare complexe.