Introducerea furculițelor în Țările Române a fost un proces lung, marcat de rezistența unor tradiții vechi și de opoziția religioasă. Această ustensilă a fost adoptată prin influența modei din Vestul Europei, însă drumul său spre utilizarea cotidiană a fost unul dificil. Înainte de a deveni un obiect banal, furculița a fost privită cu suspiciune, fiind asociată cu practici neortodoxe și cu o ruptură față de natura umană.
Istoria acestui tacâm începe acum 4.000 de ani în China, unde a fost utilizat pentru mâncare. În antichitatea greacă, furculița apărea în jurul anului 900 î.Hr., având însă doar doi dinți mari pentru a fragmenta carnea de pe os. Ulterior, la curțile regale din Orientul Mijlociu și în Imperiul Bizantin, utilizarea sa a crescut, până când a ajuns în Veneția la sfârșitul secolului al X-lea, odată cu nunta prințesei Teodora Anna Dukaina.
Biserica a condamnat dur acest obiect, considerându-l o unealtă a diavolului din cauza formei sale. Cardinalul Pietro Damiani a declarat chiar că Dumnezeu a oferit omului degetele ca furculițe naturale, iar substituirea lor este o insultă. Această demonizare a fost atât de puternică încât moartea prințesei Teodore a fost interpretată ca o pedeapsă divină, deoarece aceasta refuzase să mănânce cu mâna și folosea șervețele.
Popularizarea tacâmului a venit abia în secolul al XVI-lea, prin intermediul Caterinei de Medici, care le-a introdus în Franța după căsătoria sa cu Henric al II-lea. Ulterior, monarhi precum Charles II al Angliei au adoptat acest obicei. Evoluția designului a fost constantă, trecând de la modelele cu doi dinți în 1667, la cele cu trei dinți în 1667 și cele cu patru dinți în 1674, conform datelor Muzeului Municipiului București.
În Țările Române, prima mențiune a furculiței apare în timpul domniei lui Vasile Lupu în Moldova, între 1634 și 1653. Cronicarul Paul de Alep a descris cum domnitorul folosea acest instrument pentru a amesteca mâncarea de pe taler. Obiceiul a fost utilizat mai ales la sărbători sau în prezența oaspeților străini, în timp ce restul populației continua să mănânce cu degetele, spălându-se ulterior în ligheane de argint.
O altă mențiune importantă aparține domnitorului Alexandru Voda Ipsilanti, care a domnit în secolul al XVIII-lea. Acesta avea un bucătar francez, probabil responsabil pentru introducerea acestui tacâm în regiune. În perioada modernă, trecerea de la argint la inox în anii '20 a făcut ustensa a accesibilă tuturor, transformând furculița dintr-un simbol al nobilimii într-un obiect esențial pentru orice masă de pe glob.