Istoria Țărilor Române a fost marcată de valuri devastatoare de ciumă care au provocat pierderi de mii de vieți și au schimbat structura socială. Între anii 1813 și 1814, epidemia cunoscută sub numele de „Ciuma lui Caragea” a lovit dur, în timp ce în alte perioade, precum în 1443 sau 1476, boala a bântuit deja regiunile. Aceste evenimente istorice au transformat orașele în locuri de tăcere, lăsând în urmă mii de victime și o stare de panică generalizată.
Epidemia a fost atât de violentă încât a luat viața unor lideri politici de importanță istorică. Iancu de Hunedoara a murit pe 11 august 1456, fiind aflat în tabăra de la Zemun, după o victorie împotriva lui Mahomed al II-lea. Totodată, Nicolae Mavrocordat, domn al Moldovei și primul din perioada fanariotă, a pierdut lupta cu boala pe 14 septembrie 1730, la București. Această realitate crudă a demonstrat că nicio autoritate, indiferent de rang, nu era protejată de contagiune.
În timpul acestor molime, rolul ciocliilor a devenit unul de o importanță critică, dar și plin de abuzuri. Acești lucrători, plătiți cu trei taleri pe lună, aveau sarcina de a căuta muribunzii și de a-i transporta la spital sau de a-i îngropa. Totuși, unii ciocli au profitat de situație, jefuind casele și chiar aruncând zdrențe de pe cadavre în curțile bogatilor pentru a răspândi boala. Un raport de la acea vreme subliniază absurdul situației: „Azi am adunat 15 morți, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit și nu l-am putut prinde“.
Autoritățile au încercat să reacționeze prin înființarea unor facilități medicale și a unor măsuri de izolare. În 1735, Grigore Ghica a cerut construirea unui spital la Pantelimon, cu o secție specială pentru bolnavii de ciumă, concepută ca un lazaret pentru a preveni amestecarea cu alte boli. Mai târziu, în timpul domniei lui Alexandru Moruzi, s-a încercat zidirea unui spital mare la marginea Bucureștiului, însă proiectul nu a fost finalizat din cauza mazilirii domnului în anul 1796. Aceste eforturi au fost adesea insuficiente în fața amplorii dezastrului.
Impactul demografic al acestor epidemii a fost masiv, cu cifre care variază în funcție de sursele istorice. În timpul valului lui Caragea, Ion Ghica descria cum moriau până la 300 de oameni pe zi, iar numărul total de victime din țară s-ar putea să fi depășit 90.000 de persoane. În București, singur oraș care număra aproximativ 80.000 de locuitori la acea vreme, bacteriologul Victor Babeș estima că peste 30.000 de persoane au murit din cauza ciumei. Această mortalitate extremă a lăsat orașele și satele într-o stare de pustiu total.
În contextul istoric al regiunii, aceste epidemii au reprezentat unele dintre cele mai mari provocări pentru stabilitatea socială și sănătatea publică. Deși în Europa ciuma nu a mai fost semnalată de aproape jumătate de secol, în România ultimele cazuri au fost înregistrate acum aproape două secole. Această lipsă a bolii în perioada modernă subliniază cât de radicală a fost schimbarea de la starea de constantă amenințare a secolelor trecute la siguranța sanitară actuală.