Scriitorul și artistul german Philipp Ruch propune o perspectivă radical diferită asupra modului în care Partidul Național-Socialist al Muncitorilor Germani a ajuns la putere. În noua sa carte, intitulată Der Rückfall (Recidiva), Ruch susține că momentul critic pentru ascensiunea naziștilor nu a fost anul 1933, ci alegerile din septembrie 1930. Autorul argumentează că explicațiile tradiționale, precum carisma lui Hitler sau eficiența propagandei, nu sunt suficiente pentru a explica explozia electorală a partidului nazist în acea perioadă.
Analiza lui Ruch pune accent pe schimbarea masivă de la alegerile din 1928 la cele din 1930. În 1928, NSDAP obținuse doar aproximativ 800.000 de voturi și 12 mandate în Reichstag, fiind o forță marginală. Totuși, în urma scrutinului din 14 septembrie 1930, partidul a reușit să capteze circa 6,4 milioane de voturi și a obținut 107 mandate. Această creștere de peste opt ori a voturilor a transformat NSDAP în a doua cea mai mare forță parlamentară a țării, imediat după social-democrați.
Autorul contestă ideea că succesul a fost datorat cultului personalității lui Adolf Hitler. El subliniază că, în 1930, Hitler nu era nici măcar cetățean german și nu putea candida la alegeri, având un trecut marcat de condamnarea pentru tentativa de lovitură de stat din 1923. Ruch descrie liderul nazist ca fiind într-o perioadă de inactivitate politică, citând jurnalele lui Joseph Goebbels care exprimau frustrarea față de lipsa de implicare a lui Hitler. „În 1930, Hitler nu era un geniu politic. Era un criminal leneș care dormea până la prânz”, afirmă Ruch.
Ruch respinge, de asemenea, rolul central al propagandei și al crizei economice în acest salt electoral. El consideră că imaginea unei mașinării media perfect organizate este una retrospectivă, deoarece materialele publicitare ale NSDAP din acea vreme erau adesea rudimentare comparativ cu cele ale altor partide. În ceea ce privește economia, Ruch observă că impactul real al crizei bancare germane a devenit sever abia în 1931, după ce succesul electoral al naziștilor fusese deja asigurat în 1930, iar rezultatele lor nu au fost neapărat superioare în zonele cu șomaj ridicat.
O altă componentă identificată de autor este slăbirea partidelor conservatoare tradiționale, precum DNVP, care au pierdut teren în acea perioadă. În loc de o migrare simplă a alegătorilor către extremism, Ruch vede o problemă de credibilitate a partidelor de centru și de dreapta. Mai important, el susține că NSDAP a reușit prin promovarea explicită a violenței politice. Această amenințare constantă împotriva adversarilor a constituit un element fundamental al identității partidului, fiind folosită pentru a mobiliza susținătorii încă din faza de partid marginal.
Analiza istorică a ascensiunii radicalismului în Germania de la Weimar oferă un cadru de comparație pentru dinamicile politice contemporane. Scriitorul german face legături între modul în care discursul violent este normalizat astăzi și modul în care NSDAP a reușit să transforme o forță minoritară într-una majoritară. Deși contextul instituțional al democrației actuale este diferit, cercetarea lui Ruch subliniază viteza cu care o formațiune considerată de periferie se poate impune în arena politică națională.