Salinitatea oceanelor și a mărilor este rezultatul unui proces natural complex care se desfășoară de milioane de ani. Deși apa mărilor provine inițial din râuri, acestea nu devin sărate din cauza vitezei cu care curge apa, care transportă mineralele mai departe înainte de acumulare. Procesul de sărate a oceanelor implică atât eroziunea rocilor de pe uscat, cât și fenomenul de evaporare a apei, care lasă în urmă substanțele minerale.
Istoria oceanelor arată că acestea nu au fost întotdeauna sărate. Atunci când Pământul era o sferă de rocă topită, primele oceane s-au format din vaporii eliberați de vulcani și din apa adusă de meteoriți. La acea vreme, apa oceanelor era la fel de pură ca apa de ploaie, fără nicio urmă de sare. Sarea a apărut ulterior prin eroziunea rocilor cauzată de precipitații care conțin acid carbonic, format prin absorbția dioxidului de carbon din atmosferă.
Acest acid carbonic erodează rocile și dizolvă minerale precum sodiul și clorul, elemente esențiale pentru formarea sării. Apa râurilor transportă aceste săruri către oceane, unde ele se acumulează treptat. La nivel mondial, râurile transportă în oceane aproximativ patru miliarde de tone de săruri dizolvate în fiecare an. Pe măsură ce apa se evaporă, sarea rămâne în urmă, crescând concentrația de minerale din oceane până la un nivel mediu de aproximativ 3,5% sare.
Densitatea mai mare a apei sărate permite obiectelor și organismelor să plutească mai ușor. Totuși, salinitatea variază semnificativ în funcție de locație și de climat. Marea Moartă este de aproximativ zece ori mai sărată decât oceanele obișnuite, în timp ce Marea Baltică are o salinitate mult mai redusă, de doar 0,6%, din cauza cantităților mari de apă dulce care se varsă în ea. În zonele tropicale, evaporarea intensă crește salinitatea, spre deosebire de regiunile reci.
Oceanele dețin un mecanism natural de reglare pentru a menține acest echilibru. Cantitatea de sare primită de la râuri este compensată prin depunerea sub formă de sedimente pe fundul oceanului sau prin utilizarea mineralelor de către organisme marine pentru formarea cochiliilor. Activitatea geologică de sub fundul oceanelor ajută, de asemenea, la reciclarea sării. Fără acest echilibru, schimbările ar putea afecta curenții oceanici precum Gulf Stream, influențând clima globală.
Compoziția chimică a apei de mare este extrem de bogată, conținând peste 80 dintre cele 118 elemente din tabelul periodic. Printre acestea se numără clorul, sodiul, magneziul, potasiul, bromul, calciul, borul, stronțiul și fluorul, alături de oligoelemente precum fierul, manganul sau cuprul. Această diversitate minerală este esențială pentru menținerea ecosistemelor marine și a stabilității chimice a întregii planete.