Cetățenii din Elveția au participat recent la un nou referendum, prin care au decis asupra consolidării neutralității statului și a limitării posibilității de a impune sancțiuni economice împotriva altor state. Propunerea, care era susținută de dreapta naționalistă, a fost respinsă de alegători cu un procent de 71% din sufragii. Această inițiativă viza înscrierea în Constituție a unei politici de neutralitate care să excludă orice alianță cu o organizație militară și orice reluare a sancțiunilor economice, cu excepția celor decise de ONU.
Acest scrutin reprezintă al treilea referendum federal organizat în Elveția doar în cursul acestui an, următorul fiind deja programat pentru finalul lunii noiembrie. În ultimul deceniu, țara a organizat deja 34 de referendumuri, fiecare dintre acestea putând aborda mai multe probleme de interes național. Începând cu anul 1848, votanții elvețieni au fost chemați la urne de 332 de ori, evidențiind o tradiție de secole a unui tip de democrație directă care este apreciată de unii, dar criticată de alții.
La nivel federal, sistemul elvețian se bazează pe trei mecanisme principale: referendumul obligatoriu, cel facultativ și inițiativa populară. Referendumul obligatoriu se declanșează automat pentru modificări constituționale sau aderarea la organizații internaționale, necesitând majoritatea cantoanelor și a alegătorilor. Referendumul facultativ poate fi declanșat prin 50.000 de semnături sau la cererea a 8 cantoane, în timp ce inițiativa populară necesită 100.000 de semnături în 18 luni pentru a propune modificări ale Constituției.
Politologul Cristian Pîrvulescu avertizează că referendumul poate fi o „simplificare grosieră” a realității, reducând probleme complexe la un răspuns de tip „DA” sau „NU”. Acesta subliniază faptul că acest instrument poate fi folosit de extremiști pentru a obține legitimare și poate duce la „laminarea” minorităților. Conform politologului, democrația ar trebui să presupună compromis și apărarea minorităților, în timp ce referendumul poate impune dictatura majorității, transformând procesul într-o confruntare populistă.
Istoricul acestui model este unul complex, având origini legate de perioada napoleoniantă, când procedura a fost introdusă ca un exercițiu de atașare a Elveției de Republică. Cristian Pîrvulescu menționează că Elveția este o republică cu un statut aparte și o statalitate improbabilă, care supraviețuiește datorită solidarității și unor condiții excepționale. Deși poate fi util, politologul avertizează că un astfel de instrument este foarte ușor de manipulat, amintind de modul în care plebiscitele au fost folosite în trecut.
În comparație cu modelul elvețian, sistemul democratic din România prezintă o frecvență mult mai scăzută a scrutinurilor de acest tip. În cei 36 de ani de democrație de la România, cetățenii au fost chemați la urne de doar șapte ori. Aceste voturi au vizat demiterea președintelui, adoptarea sau modificarea Constituției și alte probleme punctuale non-obligatorii, fiind adesea motivate de rațiuni electorale, spre deosebire de frecvența referendumurilor federale din Elveția.