Experiențele de tip Halloween, în care copiii simt o ușoară teamă de măști sau de întuneric, sunt adesea privite cu reticență de către părinți. Aceștia se tem de coșmaruri sau de tulburările de somn care pot apărea după astfel de evenimente. Totuși, cercetările realizate de experți arată că frica căutată de bunăvoie poate avea un rol educativ, dacă doza de intensitate este gestionată corect și dacă copilul păstrează controlul asupra situației.
Recreational Fear Lab, laboratorul de la Universitatea Aarhus condus de Mathias Clasen și Marc Malmdorf Andersen, a investigat acest fenomen. Într-un studiu publicat în 2020 în Psychological Science, echipa a analizat reacțiile a 110 vizitatori, cu vârste între 12 și 57 de ani, într-o casă bântuită din Vejle, Danemarca. Participanții au purtat monitoare de puls pentru a măsura intensitatea reacțiilor. Rezultatele au indicat un punct optim de plăcere, deoarece prea puțină frică ducea la plictiseală, în timp ce o doză prea mare strica experiența.
Un alt studiu, publicat în 2025 în Child Psychiatry & Human Development, a implicat 1.600 de părinți danezi. Aceștia au raportat că 93% dintre copiii lor, cu vârste cuprinse între 1 și 17 ani, se bucură de activități care implică o anumită doză de teamă. Exemplele menționate includ jocul de-a v-ați-ascunselea, poveștile cu lupi sau filmele de groază pentru adolescenți. Această formă de frică de joacă pare să fie o regulă, nu o excepție în dezvoltarea infantilă.
Helen Dodd, profesoară de psihologia copilului la Universitatea Exeter și coautoare a studiului, explică faptul că prin joaca riscantă, copilul învață cum se simte incertitudinea. Această experiență îi ajută să înțeleagă câtă incertitudine poate suporta și ce mecanisme îl pot ajuta să treacă peste ea. Esențial este ca această joacă să fie condusă de copil, oferindu-i posibilitatea de a decide când activitatea trebuie să se oprească, transformând frica într-un exercițiu de curaj.
Pentru a asigura un mediu sigur, psihologii recomandă stabilirea unor reguli clare, precum utilizarea unui cuvânt de siguranță, de exemplu „pauză”. Este vital ca „ușa de ieșire” să aparțină copilului, astfel încât acesta să poată spune „stop” fără presiune. După o experiență intensă, părinții pot pune întrebări precum „Care a fost momentul cel mai înfricoșător?” sau „Ce te-a ajutat să rămâi?”, pentru a-l ajuta pe copil să își identifice singur resursele interioare.
În psihologia dezvoltării, gestionarea emoțiilor puternice este un proces complex care necesită echilibru între stimul și siguranță. Dacă frica impusă de adulți ignoră semnalele copilului, aceasta poate deveni traumatizantă. În schimb, atunci când copilul înțelege că poate controla intensitatea momentului, el învață să gestioneze reacțiile fiziologice, precum bătăile accelerate ale inimii, într-un mod constructiv, transformând frica într-o lecție de reziliență și încredere în sine.