La data de 3 noiembrie 1903, provincia Panama s-a desprins de Columbia pentru a proclama constituirea unui stat independent. Acest eveniment istoric a avut loc într-un moment în care Statele Unite urmăreau construcția unui canal strategic care să lege Oceanul Atlantic de Oceanul Pacific. Succesul separării nu a fost doar o dorință a populației locale, ci rezultatul unei combinații între interese economice, tensiuni regionale și o intervenție decisivă din partea autorităților americane.
Istmul Panama reprezintă o fâșie îngustă de uscat care separă cele două oceane, fiind un punct vital pentru comerțul maritim global. Înainte de existența canalului, navele trebuiau să ocolească întreaga America de Sud prin strâmtoarea Magellan sau Capul Horn, parcurgând rute lungi și periculoase. Deși un proiect francez condus de Ferdinand de Lesseps începuse în anii 1880, acesta a eșuat din cauza dificultăților tehnice, a bolilor tropicale și a falimentului companiei în 1889, lăsând teren liber pentru Statele Unite.
Înainte de separare, Panama era o provincie a Columbiei, marcată de o tradiție autonomistă și de nemulțumiri față de guvernul central de la Bogotá. Elitele locale considerau că administrația columbiană neglijăază interesele economice ale regiunii, iar Războiul celor O Mie de Zile a agravat situația economică. Tensiunile au crescut după ce Senatul columbian a respins în august 1903 tratatul Hay–Herrán, un acord negociat cu Washingtonul pentru construcția canalului, considerând că termenii afectau suveranitatea țării.
Intervenția militară americană a fost factorul care a asigurat succesul revoltei separatiste în noiembrie 1903. Nava de război USS Nashville a fost poziționată în apropierea portului Colón, iar ofițerul acesteia a primit instrucțiuni directe de a împiedica trupelor guvernamentale columbiene să înainteze spre capitala provinciei pe calea ferată. Această acțiune a limitat capacitatea Columbiei de a reprima rapid mișcarea, permițând autorităților panameze să preia controlul asupra administrației locale.
După recunoașterea oficială, noul stat a semnat un tratat cu Washingtonul care îi limita considerabil suveranitatea. Acordul, semnat de Philippe Bunau-Varilla și John Hay, oferea Statelor Unite controlul perpetuu asupra unei zone de zece mile lățime de-a lungul traseului canalului. În schimb, Panama primea zece milioane de dolari în aur și o anuitate anuală de 250.000 de dolari, deși o parte importantă a teritoriului rămânea administrată de puterea străină.
Construcția canalului a început în 1904 și a fost finalizată în 15 august 1914, transformând radical rutele maritime mondiale. Controlul asupra zonei a rămas o sursă de tensiune până la semnarea tratatelor Torrijos–Carter în 1977. Procesul de transfer al suveranității a fost unul treptat, culminând cu momentul în care, la 31 decembrie 1999, statul panamez a preluat integral responsabilitatea și gestionarea canalului.