Scriitorul german Philipp Ruch analizează în noua sa carte, intitulată „Recidiva”, modul în care Partidul Național-Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP) a ajuns la putere. Autorul susține că teoriile consacrate despre ascensiunea naziștilor sunt eronate, deoarece datele istorice oferă o imagine mult mai sumbră. Ruch a investigat perioada în care Germania era încă o democrație, încercând să înțeleagă succesul mișcărilor de extremă dreaptă prin prisma evoluției partidului lui Hitler.
Analiza sa pune sub semnul întrebării ideea că Hitler poseda un magnetism special sau că a condus un cult al personalității. Ruch observă că, în 1930, toate partidele cultivau cultul liderului, inclusiv social-democrații, iar naziștii nu aveau nimic distinctiv. Mai mult, în acel moment, Hitler nici măcar nu figura pe buletinul de vot, fiind un străin cu antecedente penale pentru tentativă de lovitură de stat, riscând deportarea. Partidul părea chiar să nu fie convins de principiul Führerului.
În ceea ce privește capacitatea de organizare, Ruch contrazice imaginea unei mașinării de propagandă de neegalat. El descrie propaganda nazistă timpurie ca fiind o „bătaie de joc amatoricească și de toată rușcea”, cu imagini de râs și cifre de vânzări ale ziarelor jalnice. De asemenea, succesul nu poate fi explicat prin geniul politic al lui Hitler, pe care Ruch îl descrie ca fiind un „infractor leneș care dormea până la prânz”. Chiar și Goebbels se plângea de tergiversările acestuia.
Factorul economic nu oferă, de asemenea, o explicație completă pentru creșterea rapidă a partidului. Deși criza globală a ajutat în 1932, creșterea masivă de la 2,6% la 18,3% din voturi a avut loc în 1930, înainte ca prăbușirea băncilor din Germania să fie o realitate. Ruch notează că în regiunile cu șomaj ridicat, partidul nazist a obținut rezultate relativ slabe, iar tinerii tindeau să fugă de această mișcare politică.
Succesul naziștilor pare să fi avut legătură cu o dorință de violență și eliminarea adversarilor. Ruch subliniază că, în perioada premergătoare scrutinului din 1930, naziștii nu au discutat despre politici sociale sau infrastructură, ci s-au concentrat pe planuri de asasinat. Această setea de represalii violente a făcut mișcarea atractivă pentru mulți votanți. Autorul compară acest fenomen cu modul în care partidele de extremă dreaptă actuale par imune la scandaluri.
Ascensiunea mișcărilor radicale rămâne un subiect de interes global, reflectând tensiunile politice din diverse regiuni. În timp ce în Germania se discută despre radicalizarea partidului AfD, în alte părți ale Europei, precum Franța, se observă o creștere a retoricii eurosceptice și suveraniste. Aceste tendințe de polarizare socială și politică sunt observate constant în contextul actual al transformărilor democratice la nivel internațional.