În toamna anului 1936, Italia Fascistă și Germania Nazistă au oficializat o alianță strategică ce avea să schimbe cursul istoriei europene. Această înțelegere, cunoscută sub numele de Axă Berlin-Roma, a fost încheiată prin semnarea unui protocol de nouă puncte la Berlin. Planurile secrete de dominare a continentului au avut un impact brutal, ducând la moartea a peste 35 de milioane de europeni și la decenii de traumă socială.
Contextul care a permis ascensiunea regimurilor totalitare a fost marcat de instabilitatea de după Primul Război Mondial. În timp ce liderii de la încheierea conflictului din 1918 sperau într-o nouă ordine bazată pe democrație și pe Societatea Națiunilor, realitatea a fost una de distrugere și dorință de răzbunare. Statele învinse, măcinate de datorii și probleme sociale, au devenit incubatoare de extremism, iar Marea Criză Economică din 1929 a accelerat instalarea dictaturilor în Europa.
Italia a devenit primul stat extremist după ce Benito Mussolini, un fost jurnalist, a fondat Partidul Fascist în 1919. Profitând de haosul social și de o economie ruinată, Mussolini a fost numit prim-ministru de regele Victor Emanuel al III-lea în octombrie 1922, în urma evenimentului „Marșul asupra Romei”. În Germania, situația a fost similară, dar politică, după prăbușirea structurilor imperiale și proclamarea Republicii de la Weimar, context în care Adolf Hitler a ajuns la putere în 1933 ca Cancelar.
Deși fascismul și nazismul împărtășeau ura față de democrație și controlul total asupra statului, ideologiile lor aveau diferențe fundamentale. Pentru Mussolini, statul era entitatea absolută, în timp ce pentru Hitler, statul era doar un instrument pentru păstrarea purității rasei ariene. În timp ce Italia a menținut o toleranță inițială față de evrei și a recunoscut catolicismul ca religie de stat prin Pactul de la Lateran, regimul nazist a implementat politici rasiale stricte și a persecutat instituțiile religioase.
Relația dintre cei doi dictatori nu a fost una de prietenie, ci una de necesitate și subordonare. Hitler îi considera pe italieni aliați slabi, în timp ce Mussolini îl vedea pe liderul nazist ca pe un individ hrăpăreț. Apropierea lor s-a concretizat la 25 octombrie 1936, prin protocolul semnat de Galeazzo Ciano și Konstantin von Neurath. Acest document a stabilit cooperarea economică în bazinul Dunării și sprijinul reciproc pentru extinderea influenței teritoriale, marcând începutul unei perioade de instabilitate globală.
Istoria acestor alianțe de putere subliniază modul în care crizele economice și politice pot transforma structurile internaționale. După Primul Război Mondial, organizații precum Societatea Națiunilor au încercat să prevină conflictele prin arbitraj diplomatic, însă eșecul acestora în a menține stabilitatea a permis ascensiunea axelor militare. Această evoluție a transformat Europa dintr-un continent în căutare de prosperitate într-un câmp de luptă pentru hegemonie absolută.