În perioada dictaturii comuniste, în ciuda propagandei care proiecta o imagine idealistă a unei societăți fericite, au existat numeroase acte de rezistență organizată. Studenții români, motivați de idealism și spirit critic, au organizat revolte care au sfidat direct regimul, în ciuda represaliilor violente aplicate de autorități. Aceste mișcări au avut loc în momente cheie, fiind influențate de evenimentele internaționale, precum cele din Ungaria sau din Occident, marcând astfel momente de ruptură în istoria socială a țării.
Primul val major de protest a apărut în 1956, sub influența mișcărilor din Polonia și Ungaria. În Timișoara, studenții de la Politehnică au ieșit în stradă pe 27 octombrie, iar pe 30 octombrie au organizat o negocierie uriașă în cantina facultății. Peste 3.000 de studenți au cerut reprezentanților guvernului, Ilie Verdeț și Petre Lupu, oprirea colectivizării, scoaterea limbii ruse și încetarea prezenței trupelor rusești în țară. Protestatarii au scandat „Vrem libertate” și „Afară cu rușii din țară”, testând rezistența autorităților.
Consecințele pentru tinerii care au manifestat au fost extrem de dure, fiind aplicat un regim de epurare brutală. La Timișoara, din aproximativ 2.000 de studenți arestați, circa 900 au fost supuși anchetelor Securității, iar liderii au fost transportați la Becicherecul Mic. Securitatea a identificat și arestat liderii, iar Nicolae Ceaușescu a coordonat represaliile, etichetând participanții drept elemente reacționare. Mulți tineri, precum Nicolae Labiș sau Paul Goma, și-au văzut carierele distruse prin exmatriculări, închisori sau bătăi.
O a doua mișcare semnificativă a avut loc în 1968, când studenții au fost inspirați de protestele din Franța și Mexic. Aceștia au protestat împotriva anulării vacanțelor de Crăciun, care deveniseră zile de lucru, alegând să colinde pe străzi în semn de protest. Acțiunea a fost catalogată de regim drept un act „huliganic” coordonat de agenți străini. În acest context, Ion Iliescu a fost unul dintre cei care au coordonat măsurile de represalie, menționând că mulți studenți au fost închiși în camere.
Ultimul val important de proteste a izbucnit în 1987, la Iași, prefigurând evenimentele din 1989. Studenții din campusul Pușkin au ieșit în stradă din cauza condițiilor de viață insuportabile, lipsa apei calde, a curentului și a căldurii. Peste 800 de studenți au mărșăluit spre Județenea de Partid, scandând „Vrem lumină să-nvățăm și apă să ne spălăm”. Pentru a calma spiritele și a evita o escaladare a nemulțumirilor, autoritățile au decis să restabilească temporar furnizarea de apă și căldură în cămine.
Istoria rezistenței în România este marcată de aceste momente de confruntare între idealismul tinerilor și teroarea statului securitar. Deși propaganda oficială încerca să ascundă aceste evenimente, documentele și mărturiile confirmă existența unor mișcări de opoziție care au sfidat controlul total al Partidului Comunist Român. Aceste revolte au demonstrat că, în ciuda presiunii exercitate de URSS și a prezenței Armatei Roșii, există o componentă a societății care a refuzat să accepte regimul impus prin alegeri trucate.